bookblog.ro

---

Fragment în avanpremieră: „În numele familiei” de Sarah Dunant

Scris de • 28 March 2018 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Nume: În numele familiei

Autor: Sarah Dunant

Traducere din engleză şi note de Irina Bojin

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

Humanitas Fiction 2018

-Fragment –

 

În acest an, primăvara se grăbeşte să vină la Florenţa. Ceaţa se risipeşte şi în spatele zecilor de ziduri de mănăstiri şi palate, livezile sunt în floare, aşa că, de câte ori se ridică vântul, străzile se umplu de o ploaie de petale. În cartierul medieval al oraşului, unde negustorii şi lucrătorii locuiesc înghesuiţi ca baloturile în depozit, cei care sunt mai curajoşi aruncă hainele de dimie şi gonesc animalele de pe sub mese şi de lângă vetre, ca să scape de duhoarea iernii. Porcii, caprele, gâştele şi găinile ies afară de-a valma, să caute grămezi proaspete de gunoaie şi să se bată pentru un loc printre caii şi căruţele încărcate de care sunt pline străduţele care se desprind din cheiurile înşirate pe malul râului. Comerţul poate că nu este aşa de înfloritor ca la Veneţia, dar e de ajuns cât să susţină o economie prosperă, iar de când ducele Ercole a extins oraşul, orice e la mare cerere, de la cărămizi la vasele de tuci. Scenele şi arcadele împodobite, construite anume pentru a da splendoare nunţii, au fost demult jefuite sau dărâmate, dar când se iveşte soarele, Ferrara încă arată destul de frumos, încât s-o impresioneze pe noua ei ducesă.

Lucrezia, într-adevăr, a fost sedusă de oraş. După ce s-a instalat, abia aşteaptă să scape dintre zidurile marelui palat şi ale fortăreţei. Ducele Ercole şi curtea lui stau în palat, în schimb ea şi soţul ei se bucură de intimitate: au apartamentele lor în castelul de alături, ale cărui turnuri şi metereze stau mărturie faptului că familia d ’Este a ajuns să conducă luptându-se cu ghearele şi cu dinţii şi supunându-i pe toţi cei care i se opuneau. Din acele vremuri, încă i-a rămas amintire un şanţ de apărare, care într-o parte se întinde până aproape de zidurile oraşului, iar în cealaltă se mărgineşte cu o minunată grădină, cu livezi, fântâni şi pavilioane la care se ajunge cu o flotilă de bărcuţe. Pe această mare dinăuntrul oraşului, bătrânul duce organizează petreceri navale, la care monştrii apar din adâncuri şi piraţii sar de pe o galeră pe alta, agăţându-se de parâme şi ţinând între dinţi torţe aprinse. Astfel de plăceri violente sunt doar pentru vremuri de pace.

Apartamentele Lucreziei şi al lui Alfonso sunt în două turnuri separate. Ducele Ercole însuşi a vegheat la reamenajarea şi decorarea camerelor Lucreziei. Are o mică grădină care dă spre şanţul de apărare, unde cresc portocali în ghivece, şi o cameră de baie luxoasă, cu cadă în mijloc şi banchete de marmură pentru doamnele de companie. Toate camerele sunt vopsite în culori tari: galben viu, albastru turbat şi roşu ţipător. Ei îi plac culorile mai blânde, mai odihnitoare, însă ar însemna să-l jignească dacă ar face o schimbare prea curând.

Profită de încălzirea vremii, ca să aibă un pretext să iasă afară. La Roma, stătea închisă în Vatican, fiindcă restul oraşului era prea întins, prea murdar şi prea primejdios ca să iasă fără o gardă înarmată. Abia dacă făcuse şaptesprezece ani, când fratele ei, Juan, fusese tras jos de pe cal într-o noapte şi măcelărit ca un animal la abator, înainte ca trupul să-i fie aruncat în Tibru. Nu, străzile Romei nu erau un loc de plimbare pentru fiica papei.

Pe când aici, are totul în pragul uşii. Primele ieşiri împreună cu doamnele le face cu trăsura. În fiecare zi o iau pe alt drum, şi aşa descoperă că Ferrara e nu unul, ci mai multe oraşe: spre sud, un labirint de uliţe şi depozite de cherestea, înnegrite de secolele care au trecut peste ele; spre nord, noul oraş al ducelui, despre care se vorbeşte aşa mult. Deşi nu sunt chiar atât de perfecte ca în tabloul în faţa căruia s-au minunat la Urbino, clădirile au proporţii frumoase şi faţade vopsite în culori vii, care lucesc în soare. Printre ele, la capetele străzilor îndeajuns de largi cât să nu se simtă mirosul balegilor de cal, priveliştea se deschide spre cer. Dacă ăsta e viitorul, atunci e cum nu se poate mai generos şi limpede.

Dar centrul vechi al oraşului îi place ei cel mai mult. Pe când călătoreau de la Roma spre Ferrara, Papainog îi povestise adeseori că este un oraş al muzicii, şi s-a dovedit că avea dreptate. Piaţa mare din faţa catedralei este atât de aproape, că, de pe terasa ei, aude glasurile trubadurilor orbi, cântând poveşti de iubire curtenească, presărate cu glume deocheate. Cei mai buni dintre ei – s-ar zice că fac parte dintr-o frăţie – se acompaniază la violă şi mai au alături un băiat cu fluier şi tobă, ca să puncteze momentele mai dramatice. Pe lângă asta, băiatul îl ajută pe cântăreţ cu ochii lui, căci, în vacarmul străzii, orbului îi vine greu să-şi dea seama: clinchetul vine de la monede aruncate în pălărie sau şterpelite din ea?

Apoi, mai sunt şi pieţele. Puţini negustori au izbutit să pătrundă în enclava Vaticanului, însă aici, la Ferrara, Dumnezeu şi comerţul merg mână în mână. Prăvăliile se înşiră de-a lungul întregii catedrale: postăvari, armurieri, legători de cărţi, argintari, spiţeri se află acolo încă de când a fost construită biserica. Dimineaţa li se alătură zeci de căruţe şi tarabe. E prima oară când Lucrezia şi doamnele ei s-au aventurat afară din castel şi sunt escortate de majordomul ei şi de câţiva oameni înarmaţi. Au capetele acoperite şi coşuri pe braţ ؘ– tinere bogate care se joacă de-a cumpărăturile. Papainog stă în cumpănă, însă Lucrezia îl ia cu binişorul. Ce e rău în asta, doar stau închise în casă de atâta vreme. O parte din piaţă e rezervată anume pentru vânzătorii de peşte. Vezi acolo şiruri de butoaie de lemn, în care apa fierbe şi aruncă stropi, învârtită de trupuri argintii: ştiuci, mrene, lini, crapi şi, bineînţeles, ţipari de râu, care colcăie în apă ca şerpii. Vânzătorii înfig în apă mâinile aspre ca burţile corăbiilor acoperite de scoici şi trag afară doi sau trei, îi trântesc pe butuc şi le taie capetele dintr-o singură lovitură de satâr, aruncând împrejur ploaie de picături de apă cu sânge. Doamnele scot ţipete de încântare amestecată cu dezgust şi, în scurtă vreme, o mulţime se adună în jurul lor. Toate bune şi frumoase, până când gărzile încep să se neliniştească, văzând îmbulzeala.

A doua zi, Lucrezia e nevoită să trimită o pungă cu bani ca să-i despăgubească pe cei cărora li s-a stricat marfa ori le-au fost sparte nasurile. În câteva ceasuri povestea face înconjurul oraşului şi darurile încep să curgă. Ducesa care-şi iubeşte oraşul e răsplătită de oraşul care vrea s-o îndrăgească încă şi mai tare. Nu sunt doar sentimente la mijloc. Adevărat, reputaţia frumoasei doamne e pătată de scandaluri, dar însăşi condiţia ei de bastardă înseamnă că Ferrara a intrat acum în graţiile papei. În haosul violenţelor din Italia, e de ajuns pentru ca cetăţenii oraşului să poată ţine capul ceva mai sus decât alţii.

Ia parte la seratele de la curte în cel mai frumos dintre toate palatele: Schifanoia – al cărui nume însuşi înseamnă „alungarea plictiselii“. În salonul principal, anotimpurile anului se succedă, într-o splendidă serie de fresce. Tot acolo, fostul duce Borso d ’Este stă pe tron, înconjurat de admiratoare, o prezenţă benignă, în ciuda nasului borcănat şi a bărbiilor duble. Va avea şi ea nevoie de astfel de pictori acum, numai că oamenii care au creat această lume minunată au murit, iar când a întrebat de alţii, a aflat că în oraş nu e nici un tânăr artist pe cale să devină faimos. Trebuie să caute în altă parte. Între timp, este invitată să viziteze universitatea. Ferrara are una dintre cele mai vechi şcoli de medicină din Europa şi, cu câteva săptămâni înainte, când vremea era încă atât de rece că te dureau toate încheieturile, într-una dintre biserici s-a făcut o disecţie pe un criminal executat. Medicul ei personal a cerut să i se dea voie să asiste. N-a împărtăşit nimănui din tainele aflate la disecţia cadavrului, în schimb a fost uluit de grădina botanică a şcolii, unde se cultivă sute de plante medicinale, între care şi unele aduse din Lumea Nouă. Bineînţeles, ar fi onoraţi să-i arate şcoala.

— Uitaţi-vă, doamnă, aceste flori, măcinate, sunt bune pentru digestie…

— Mirosiţi planta asta; e un remediu bine-cunoscut pentru durerile de cap…

— Gustaţi aceste seminţe dulci, uleiul lor este excelent pentru tulburări ale nervilor.

Înainte să plece, îi dau o geantă de piele, cu compartimente în care se află diferite concocţii, inclusiv, îi spune cineva în şoaptă, roşind uşor, „ceva care să ajute concepţia şi să uşureze suferinţa post partum“.

Concepţia. Cu toţii nu se gândesc decât la un moştenitor de sex bărbătesc. Ea şi Alfonso îşi dau toată silinţa, nu încape îndoială. Întâlnirile lor se desfăşoară cam la fel ca în noaptea nunţii. În anumite seri – nu toate, dar cel puţin trei, patru pe săptămână – Alfonso îşi trimite servitorul cu câteva ore înainte, ca să-şi anunţe intenţiile, iar Lucrezia, după ce a băut ierburile amestecate cu vin cald, se retrage în pat, cu draperiile trase şi lumânările stinse.

După aceea stau întinşi unul lângă altul, ca el să-şi tragă sufletul, şi, din când în când, fac primii paşi stângaci spre conversaţie.

— Cum ţi se pare apartamentul? o întreabă el după a cincea ori poate a şasea vizită, de parcă ar fi străini care schimbă amabilităţi într-o cameră aglomerată. Portocalii de pe terasă au fost crescuţi într-o seră de la grădina botanică.

La rândul ei, face tot ce-i stă în putinţă.

— Ai fost plecat de la curte mai mult de o săptămână. Interpretarea ta la violă ne-a lipsit tuturor foarte tare.

— Am de lucru cu muncitorii de la Bologna.

Odată, l-a întrebat de-a dreptul dacă n-ar vrea să mai rămână, poate chiar să bea ceva.

— Îmi pare rău, am de lucru.

— Dar ceasurile sunt înaintate.

— Când lucrăm la topitorie, cuptorul arde cât e nevoie, nu ţinem seama de oră.

Aşa este. În atelierul lui, aflat la distanţă, în partea din spate a grădinii, de cealaltă parte a şanţului de apărare, se vede focul arzând până târziu în noapte. Dar în seara aceea, înainte să plece, plescăie uşor din limbă şi-i spune:

— Noapte bună, Lucrezia. Sper să te odihneşti bine.

Chiar dacă nu dă dovadă de pasiune, cel puţin nu se poartă cu cruzime. De fapt, e chiar foarte atent. De câteva ori, dimineaţa, au mers împreună la vânătoare în pădurea din jurul vilei Belriguardo, însoţiţi de leoparzii la care ducele ţine aşa de mult, animale puternice şi maiestuoase, aduse din Indii, care se strecoară prin tufişuri, fără să le pese că blana lor se vede de la depărtare; când simt prada, se mişcă mai repede chiar decât cei mai iuţi ogari. Alfonso este un vânător priceput, robust şi neînfricat, iar ea este o bună călăreaţă. Prima oară, după ce au mers mile întregi printr-un lac cenuşiu de ceaţă, care se ridica până la crupa cailor, o întrebase dacă e destul de gros îmbrăcată, fiindcă ceaţa ferrareză îţi poate intra în oase, adăugase într-un fel care o făcuse să creadă că-i păsa în mod sincer de starea ei de sănătate. În dimineaţa aceea, călărise ca o veritabilă Diană de la curte, i-o luase înainte de cel puţin două ori iar când el o ajunsese din urmă, văzuse pe faţa lui că era impresionat, chiar dacă nu spusese nimic, cum era de aşteptat.

Câteodată se întreabă dacă de vină e timiditatea lui. Ori poate faptul că este în mod evident opusul tatălui său, ducele. Ea, care a fost fiică şi soră iubită, e foarte iscusită când vine vorba să împace un tată cu fiul lui rătăcitor, numai că acum, în singura ocazie când s-a amestecat, sugerându-i c-ar putea lua parte la o ceremonie ca să-i facă pe plac ducelui Ercole, Alfonso s-a încruntat, şi atunci era leit taică-său.

Știe că nu doar ducele sau atracţia topitoriei îl ţin departe de curte. Mai sunt şi femeile. Ar putea s-o aibă pe oricare dintre doamnele de la curte – toată lumea ştie că amanta tatălui său fusese doamna de companie a soţiei lui –, dar, până şi în privinţa asta, face tot ce poate ca să se deosebească de duce, aşa că şi-a luat obiceiul să se ducă la bordelurile din oraşul vechi. Se spune că-i plac femeile vânjoase şi gălăgioase, asemenea tunurilor pe care le construieşte, deşi le vrea cu găuri mai mici, şi că vine şi pleacă de la ele după cum îi e voia, fără vorbă lungă şi fără să dea vreun semn că s-ar lega în vreun fel de ele. Și că lipsa asta de curtenie îi vine la îndemână.

Dar, cu toate că portretul e cam vulgar, realitatea nu e chiar aşa de rea.

— Aceste puttane nu înseamnă nimic.

***

În numele familiei explorează apogeul și declinul figurilor fai­moa­se din familia Borgia, a cărei ascensiune la putere a fost evocată de Sarah Dunant în bestsellerul Sânge și splendoare.

În primii ani ai secolului al XVI-lea, Niccolò Machiavelli, trimis al Republicii florentine la Roma, este martor și personaj al eveni­men­telor tumultuoase care zguduie Italia, victimă a ambiției nemă­surate a familiei Borgia. Pioni și maeștri ai intrigilor amoroase, comploturilor politice, manevrelor militare și stratagemelor diplo­matice, Cesare, Lucrezia, Rodrigo și adversarii lor sunt protagoniștii unei povești de o frumusețe și o cruzime fără seamăn.

 

„Sarah Dunant știe să îmbine detaliul plin de semnificații și vasta panoramă istorică.“

The Times

„Care este datoria romancierului față de personajele trecutului? Să respecte adevărul factual? Să empatizeze cu ele? Să le facă dreptate? Nu cumva trebuie să le readucă la viață? Dunant se achită de aceste îndatoriri cu o pasiune care te face să-i citești pe nerăsuflate toate cărțile.“

The Washington Post

 

„Amprenta unică a romanelor pe care le-a dedicat Sarah Dunant Renaș­terii italiene este dată de îmbinarea desăvârșită a acurateții isto­rice cu un stil narativ irezistibil. În numele familiei gravitează în jurul a două personaje celebre —Lucrezia Borgia și Niccolò Machiavelli —, construind o poveste fascinantă.“

The Observer

 

Au trecut zece ani de când ambițiosul car­dinal Rodrigo Borgia a fost ales de concla­vul papal în fruntea Bisericii Catolice. Papa Ale­xandru VI a rămas același om politic redu­tabil, lipsit de scrupule, care își con­so­lidează po­ziția prin alianțe îndelung calcu­late cu fami­liile de vază ale Italiei.

La cei 22 de ani ai săi, Lucrezia, fiica Sfântu­lui Părinte, este pe punctul de a se mărita pen­tru a treia oară, de data aceasta cu moș­teni­torul ducatului Ferrarei. Nu mai este o adolescentă naivă, iar intrigile politice nu o mai sperie. Captivă într-o căsătorie aran­jată și într-un palat unde nu este dorită, Lucrezia Borgia recurge la armele care îi sunt îngăduite unei femei —farmecul și diplo­mația —și devine o maestră redutabilă a jo­cu­rilor periculoase ale puterii. Singura ei slăbiciune este poetul Pietro Bembo, ale cărui versuri galante o fac să tânjească după iubi­rea cântată de Dante și Petrarca. Dar oare își poate o ducesă îngădui să se viseze o Laura sau o Beatrice?

Dincolo de zidurile Ferrarei, orașele Italiei tremură în fața lui Cesare Borgia, ale cărui planuri îndrăznețe, fapte de arme și ma­nevre politice îl fascinează pe Niccolò Machiavelli, secretar al Consiliului celor Zece din Florența, inspirându-i lucrarea sa de căpătâi, Principele. Prin ochii acestuia, suntem martorii măririi și decăderii dinas­tiei Borgia, al cărei destin fulminant a marcat istoria Europei Renașterii.

Romancieră, critic literar și realizatoare de emisiuni radio-TV, Sarah Dunant este una dintre autoarele britanice care se bucură de un succes răsunător atât în Europa, cât și în SUA. S-a născut în 1950 la Londra și a stu­diat istoria la Newnham College, Cambridge. După absolvire, a lu­crat o scurtă perioadă la BBC. Înainte de a deveni scriitoare, a călă­torit mai mulți ani în Japonia, India, America Centrală și de Sud. Între 1989 și 1996 a re­a-lizat și a prezentat emisiuni culturale pen­tru BBC Television, apoi pentru BBC Radio 3. În prezent predă creative writing la Faber Academy din Lon­dra. Contribuie cu re­cenzii la The Times, The Guardian și The Independent on Sunday. După publicarea a două romane în colaborare, sub pseudo­nimul Peter Dunant, apărute în 1984 și 1986, Sarah Dunant a scris 11 romane și a editat două volume de eseuri. Primele sale patru cărți sunt romane polițiste de mare impact. Unul dintre perso­najele sale emblematice este Hannah Wolfe, care apare în Birth Marks (1991), Fatlands (1993) —câștigător al Crime Writers’ Association Macallan Silver Dagger for Fiction —și Under My Skin (1995). În anii următori publică thrillerele psihologice Trans­­gresiuni (Transgressions, 1997; Huma­nitas Fiction, 2008) și Mapping the Edge (1999). Faima internațională i-au adus-o romanele istorice Nașterea lui Venus (The Birth of Venus, 2003; Humanitas Fiction, 2007), În com­pania curte­zanei (In the Company of the Courtesan, 2006; Humanitas Fiction, 2007), Sacred Hearts (2009) și Sânge și splendoare. Un roman des­pre fa­milia Borgia (Blood and Beauty, 2013; Huma­nitas Fiction, 2015), tra­duse în peste 30 de țari. Noul său ro­man, În numele fa­miliei (In the Name of the Family, 2017; Humani­tas Fiction, 2018), con­tinuă saga le­gen­darei familii Borgia.

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro