bookblog.ro

---

Fragment în avanpremieră: „Mort la datorie” de Stephen King

Scris de • 30 August 2018 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Autor: Stephen King

Titlu: Mort la datorie (Seria Bill Hodges, partea a III-a)

Data apariției: 13 sept. 2018

Titlu original: End of watch

Editura: Nemira

Colecția: Suspans

ISBN: 978-606-43-0354-7

Traducator: Ruxandra Toma

Format: Paperback

Dimensiuni: 130 x 200 mm

Nr. Pagini: 440

- fragment-

Nu numai Bill Hodges a antipatizat-o din prima clipă pe asistenta-şefă care a înlocuit-o pe Becky Helmington. Clinica pentru Traumatisme Cranio-Cerebrale este numită „Ghetoul“ în jargonul celorlalte asistente, infirmiere şi infirmieri care lucrează acolo. Iar nu după multă vreme Ruth Scapelli a ajuns să fie numită Sora Ratched1. În doar trei luni a transferat trei asistentedin cauza unor greşeli minore şi a concediat un infirmier pe care l-a prins fumând în debaraua cu materiale. De asemenea, a interzis anumite uniforme mai colorate, pe motiv că ar fi fost „prea deranjante“ sau „prea sugestive“.

Însă doctorii o agreează. O consideră promptă şi competentă. Şi cu pacienţii se comportă prompt şi competent, dar cu foarte mare răceală, sub care se simte o oarecare tentă de dispreţ. Deşi Ruth Scapelli nu permite nimănui să folosească termeni precum „legumă“, „hoit“ sau „mortăciune“ în discuţiile despre pacienţi, nici măcar când este vorba despre cei care nu mai au nicio şansă de însănătoşire, se poate spune totuşi că are o anumită atitudine faţă de aceştia.

– Nu contest, ştie meserie, i-a spus una dintre infirmiere alteia în sala unde îşi petreceau pauza, la scurtă vreme după ce Scapelli îşi preluase postul. Dar parcă-i lipseşte ceva.

Cealaltă infirmieră avea o vechime de treizeci de ani în domeniu şi le văzuse pe toate. Acum s-a gândit puţin şi apoi a rostit un singur cuvânt... dar acel cuvânt a fost exact le mot juste:

– Compasiunea.

Cu toate acestea, Scapelli niciodată nu dă dovadă de răceală sau dispreţ atunci când îl însoţeşte pe Felix Babineau, şeful secţiei neuro. Nu că el ar observa ceva. Unii dintre ceilalţi doctori au băgat de seamă, dar nu multora dintre ei le pasă: comportamentul unor creaturi inferioare, aşa cum le consideră ei pe asistente – chiar şi pe asistentele şefe – sunt mult sub preocupările lor de mari seniori. Este ca şi cum Scapelli ar nutri convingerea că, indiferent care le-ar fi diagnosticul, toţi pacienţii Clinicii pentru Traumatisme Cranio-cerebrale au o mare parte din răspunderea pentru starea lor actuală. Şi că, dacă şi-ar da mai mult silința, cu siguranţă că şi-ar recăpăta cel puţin câteva dintre facultăţile iniţiale. Însă îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu, de cele mai multe ori destul de bine, mai bine decât Becky Helmington, mult mai simpatizată de personalul din subordine. Dacă ar fi aflat de această comparaţie, Scapelli ar fi zis că nu se află aici ca să fie simpatizată. Se află aici ca să aibă grijă de pacienţi şi gata. Punct.

Însă în Ghetou există totuşi şi un pacient vechi pe care îl detestă din tot sufletul ei. Pacientul acela este Brady Hartsfield. Şi nu îl urăşte pentru că ar avea vreun prieten sau vreo rudă care să fi fost ucisă sau rănită la Complexul Municipal, ci pentru că are impresia că Brady Hartsfield se preface. Că nu are nici pe dracu’, dar că evită astfel pedeapsa pe care o merită cu vârf şi îndesat. De cele mai multe ori, preferă să le lase pe celelalte asistente să se ocupe de el, pentru că, doar simpla lui vedere era de ajuns s-o umple de furie la gândul că sistemul a putut fi atât de uşor învins de această creatură malefică. Iar furia aceea o ţinea chiar şi o zi întreagă. Şi se mai ţine deoparte şi din alt motiv: simte că nu poate avea încredere deplină în sine atunci când se află în rezerva lui.

Au fost două situaţii în care a făcut ceva. Genul de lucru care, dacă ar fi descoperit, ar avea ca rezultat concedierea ei. Însă, în această amiază de ianuarie, în timp ce Hodges şi Holly îşi încheie prânzul la restaurantul chinezesc, Ruth Scapelli simte că ceva o cheamă în rezerva 217. Şi nu se poate opune. Însă astăzi a fost obligată să intre acolo, pentru că doctorul Babineau insistă să-l însoţească la vizite, iar Brady este o vedetă printre pacienţii săi. Nu conteneşte să se minuneze cât de mult i s-a îmbunătăţit starea.

– N-ar fi trebuit să mai iasă din comă, i-a spus Babineau la scurt timp după ce Scapelli şi-a luat în primire postul din Ghetou.

Doctorul acesta este un sloi de gheaţă, dar parcă se mai înviorează atunci când vorbeşte despre Brady.

– Şi uită-te la el acum! Poate să se deplaseze pe distanţe scurte. Fireşte, cu ajutor. Se poate hrăni singur şi poate răspunde fie verbal, fie prin semne la întrebări simple.

Are, de asemenea, şi obiceiul de a-şi vârî furculiţa în ochi, ar fi putut adăuga Ruth Scapelli (însă nu o face), iar răspunsurile lui verbale sunt mai degrabă nişte bălmăjeli într-o limbă păsărească înţeleasă doar de el: la-la, pa-pa, lu-lu. Şi mai este şi chestiunea funcţiilor de defecaţie şi urinare. Dacă-i pui un scutec absorbant, totul este în regulă. I-l scoţi şi face pipi în pat cu o regularitate demnă de precizia unui ceasornic. Face şi treaba mare dacă poate. De parcă ar şti că le dă bătaie de cap. Iar Scapelli crede că realmente ştie.

Mai ştie şi altceva, în această privinţă nu există nicio îndoială. Ştie că Scapelli nu poate să-l sufere. Chiar în dimineaţa asta, după ce s-a terminat consultaţia şi doctorul Babineau se spăla pe mâini în grupul sanitar al rezervei, Brady şi-a ridicat capul, s-a uitat la ea şi şi-a dus o mână la piept. Şi-a chircit pumnul cu mult efort. Şi i-a arătat degetul mijlociu.

În primul moment, lui Scapelli nu i-a venit să-şi creadă ochilor: Brady Hartsfield îi făcea un gest obscen. Apoi, când nu s-a mai auzit apa curgând la baie, i-au pocnit din senin doi nasturi de la uniformă, lăsând să i se vadă mijlocul sutienului robust pe care îl poartă (Playtex 18-Hour Comfort). Nu crede zvonurile care circulă despre rebutul acesta de om, dar... Şi Brady Hartsfield i-a zâmbit. A rânjit la ea.

Acum se îndreaptă către rezerva 217, în muzica relaxantă care vine de la difuzoarele de lângă tavan. Şi-a pus uniforma de rezervă, aceea roz, pe care o ţine în dulapul din vestiar şi care nu-i prea place. Se uită în ambele direcţii, ca să se asigure că nu o bagă nimeni în seamă. Apoi se preface că ar studia fişa medicală a lui Hartsfield, în caz că ar mai fi pe undeva o pereche de ochi indiscreţi pe care nu i-a observat. Şi se strecoară înăuntru. Brady stă pe scaunul de lângă fereastră – locul lui obişnuit. Este îmbrăcat cu una dintre cele patru cămăşi în carouri pe care le are şi cu o pereche de jeanşi. Este pieptănat şi are obrajii catifelaţi ca un bebeluş. Insigna prinsă la buzunarul de la piept anunţă: SUNT BĂRBIERIT DE INFIRMIERA BARBARA!

Trăieşte ca Donald Trump, îşi spune Ruth Scapelli. A ucis opt oameni, a rănit Dumnezeu ştie câţi alţii şi după aia a vrut să omoare mii de adolescente la un concert de muzică rock. Şi uite-l cât de bine o duce aici: are slugi care-i servesc mâncarea, care-I spală hainele, care-l bărbieresc. I se face masaj de trei ori pe săptămână. Este transportat la spa de patru ori pe săptămână şi zace în jacuzzi cu orele. Trăieşte ca Donald Trump? Aş! Mai degrabă ca un şeic dintr-o ţară cu mult petrol din Orientul Mijlociu. Şi dacă i-ar spune lui Babineau că Hartsfield i-a arătat degetul?

O, nu, ar zice. O, nici vorbă, Soră Scapelli! Ce ai văzut dumneata a fost doar o contracţie involuntară a muşchilor. Încă nu stăpâneşte acele mecanisme ale gândirii care ar duce la un asemenea gest. Şi chiar dacă le-ar stăpâni, de ce să facă gestul acesta faţă de dumneata?

– Pentru că nu mă placi, zice ea, aplecându-se şi proptindu-se cu mâinile de genunchii acoperiţi cu fusta roz. Nu-i aşa, domnule Hartsfield? Înseamnă că suntem chit, pentru că nici eu nu te plac.

Nu se uită la ea şi nici nu dă vreun semn că ar fi auzit-o. Priveşte pe fereastră, la parcarea de vizavi. De auzit a auzit-o, e convinsă de asta; iar faptul că nu recunoaşte o înfurie şi mai tare. Atunci când ea vorbeşte, oamenii sunt obligaţi să o asculte.

– Adică ar trebui să cred că mi-ai smuls nasturii de la uniformă prin puterea minţii?

Nimic.

– Nu sunt proastă. Oricum voiam s-o schimb. Mi-era puţin prea strâmtă peste piept. Poate reuşeşti să-i păcăleşti pe ceilalţi, domnule Hartsfield, însă nu şi pe mine. Nu eşti capabil de nimic. Doar zaci acolo. Şi îţi murdăreşti patul de câte ori ai ocazia.

Se uită la uşă ca să se convingă că este închisă, apoi se îndreaptă de mijloc şi întinde mâna stângă.

– Ai distrus atâţia oameni. Mulţi încă mai pătimesc din cauza ta. Eşti fericit? Eşti, nu-i aşa? Ţie ţi-ar plăcea să treci prin ce-au trecut ei? Vrei să aflăm?

***

Maestrul thrillerului, Stephen King, dezvăluie mecanismele înfricoșătoare din mintea rece a criminalilor în trilogia Bill Hodges, cu incendiarul Mister Mercedes, apoi Ce-am găsit al meu să fie. În ultimul volum, Mort la datorie, asistăm la confruntarea finală dintre Brady și detectivul Bill.

În camera 217 de la Clinica Lakes Region, ceva s-a trezit la viață. Ceva malefic. Brady Hartsfield, autorul Masacrului Mercedes, e în clinică de cinci ani, într-o stare vegetativă. Medicii nu-i dau nicio șansă de recuperare, dar, în spatele privirii goale, Brady e de fapt perfect conștient. Pompat cu medicamente experimentale, acum posedă puteri noi și înspăimântătoare care îl fac și mai periculos, chiar de pe patul de spital. Brady Hartsfield e pe cale să pornească o nouă serie de masacre și atacuri teroriste auspra a mii de inocenți, hotărât să se răzbune pe oricine i-ar sta în cale, dar mai ales pe detectivul acum retras din activitate, Bill Hodges, eroul neașteptat de la Masacrul Mercedes și cel care l-a doborât pe Brady.

„Finalul plin de climax al trilogiei Bill Hodges plusează pe elementele supranaturale sugerate subtil în Ce-am găsit la meu să fie, dar munca detectivistică a eroilor e cea care face povestea să strălucească.” The Guardian

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro