bookblog.ro

---

Fragment în avanpremieră: „Umanii” de Matt Haig

Scris de • 13 October 2016 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

umanii

Data apariției: 14.10.2016

Titlu original: HUMANS

Colecția: Nautilus

ISBN: 978-606-758-727-2

Autor: Matt Haig

Traducator: Alina Sarbu

Nr. Pagini: 376

Editura: Nemira

 

OMUL CARE NU ERAM

Aşadar, ce e asta?

Sunteţi gata?

  1. Trageţi aer în piept! O să vă spun.

Acţiunea acestei cărţi, chiar a acestei cărţi, se petrece exact aici, pe Pământ. Este o carte despre sensul vieţii şi despre absolute nimic în special. Despre ceea ce este nevoie pentru a ucide pe cineva, dar şi pentru a salva. Este despre iubire şi poeţi morţi demult şi despre unt de arahide integral. Este despre materie şi antimaterie, despre tot şi despre nimic, despre speranţă şi ură. Este despre un istoric de patruzeci şi unu de ani pe nume Isobel şi despre fiul ei de cincisprezece ani pe nume Gulliver, şi despre cel mai inteligent matematician din lume. Este, pe scurt, despre cum să devii un om.

Dar îngăduiţi-mi să afirm ceva evident: eu nu eram om. În acea primă noapte, în frig şi în beznă, nu eram nici pe departe unul. Înainte să citesc revista Cosmopolitan, la benzinărie, nici măcar nu văzusem vreodată această limbă scrisă. Şi acum îmi dau seama că aceasta s-ar putea să fie prima oară când voi înşivă o vedeţi scrisă. Pentru a vă ajuta să înţelegeţi modul în care oamenii de pe aici consumă poveşti, am alcătuit această carte aşa cum ar fi făcut-o un om. Cuvintele pe care le voi folosi sunt cuvinte omeneşti, scrise cu un caracter de literă omenesc, înfăţişate privirilor într-un mod omenesc, adică succesiv. Cu capacitatea voastră de a traduce aproape instantaneu până şi din cele mai exotice şi primitive forme lingvistice, sunt convins că înţelegerea mesajului nu ar trebui să constituie o problemă.

Acum, să repet: eu nu eram profesorul universitar Andrew Martin. Eram ca voi.

Profesorul Andrew Martin nu era decât un rol. O deghizare. Persoana care trebuia să fiu pentru a putea duce la îndeplinire o însărcinare. Una care începuse cu răpirea şi moartea lui. (Sunt conştient că asta o să dea un ton macabru, aşa că o să decid să nu mai pomenesc din nou moartea, cel puţin pentru tot restul acestei pagini.)

Ideea e că nu eram nici pe departe un matematician de patruzeci şi trei de ani – un soţ, un tată – care preda la Universitatea Cambridge şi care îşi dedicase ultimii opt ani din viaţă pentru a rezolva o problemă matematică, una care se dovedise de nerezolvat, cel puţin până în acel moment.

Înainte de a ajunge pe Pământ, nu avusesem un păr pe jumătate castaniu care forma, în mod natural, o cărare. De asemenea, nu avusesem nicio părere despre Planetele lui Holtz sau despre cel de-al doilea album al trupei Talking Heads, de vreme ce nu mă împăcam deloc cu conceptul de muzică. Sau, cel puţin, n-ar fi trebuit să mă împac. Şi cum aş fi putut crede că vinul Australian este, în mod automat, inferior oricărui soi de vin provenit din alte regiuni ale planetei, câtă vreme eu nu băusem niciodată nimic altceva decât azot lichid?

Deoarece aparţin unei specii postmatrimoniale, nu încape vorbă că nu fusesem un soţ care-şi neglijează soţia şi care pusese ochii pe una dintre studentele lui, tot aşa cum nu fusesem nici un bărbat care îşi scotea la plimbare Springer Spanielul englez – o categorie de zeitate domestică păroasă cunoscută şi sub numele de „câine“ – doar ca pretext pentru a-şi părăsi casa. Nici nu scrisesem cărţi de matematică, nici nu insistasem ca editorii mei să folosească o fotografie a autorului care se cam apropia de cea de-a cincisprezecea sa aniversare.

Nu, nu eram eu omul acela.

Nu nutream niciun sentiment de niciun fel pentru omul acela. Şi, cu toate acestea, el fusese real, la fel de real ca voi sau ca mine, o formă de viaţă reală, un mamifer real, un primat eucariot diploid care, cu cinci minute înainte de miezul nopţii, stătuse la biroul lui, holbându-se la ecranul computerului său şi bând cafea neagră (nu vă faceţi griji, o să vă explic un pic mai încolo ce este cafeaua neagră şi de ce nenorociri am avut parte din cauza ei). O formă de viaţă care s-ar putea să fi sărit sau nu din scaunul său atunci când s-a produs revelaţia, în timp ce mintea sa a ajuns într-un loc pe care nicio minte umană nu-l mai atinsese vreodată, la însăşi limita cunoaşterii.

Şi, într-un anumit moment, la puţin timp după ce a avut acea revelaţie, a fost luat de gazde. De către angajatorii mei. Şi l-am întâlnit chiar, pentru foarte, foarte puţin. Suficient pentru a-l „citi“, pentru a-i face o analiză – cu totul şi cu totul incompletă. Era întreg la trup, numai că nu şi la minte. Înţelegeţi dumneavoastră, poţi clona creierele umane, dar nu şi ceea ce este stocat în interiorul lor, oricum, nu suficient din ceea ce este stocat acolo, aşa că am fost nevoit să învăţ o mulţime de lucruri eu însumi. Eram un nou-născut de patruzeci şi trei de ani de pe planeta Pământ. Şi avea să devină teribil de enervant pentru mine, mai târziu, că nu l-am întâlnit niciodată aşa cum se cuvine, căci mi-ar fi fost extrem de folositor să-l întâlnesc aşa cum se cuvine. În primul şi în primul rând, mi-ar fi putut spune despre Maggie. (Of, cât mi-aş dori să-mi fi spus despre Maggie!)

În orice caz, orice informaţie aş fi dobândit nu avea să schimbe simplul fapt că eu trebuia să opresc progresul. Pentru asta mă aflam acolo. Pentru a distruge orice dovadă a revelaţiei pe care profesorul universitar Andrew Martin o avusese. Dovezi care existau nu doar în computere, ci şi în fiinţele umane.

Ei, aşadar, de unde ar trebui să începem?

Presupun că dintr-un singur loc. Ar trebui să începem din momentul când a dat peste mine maşina.

***

„O explorare minunată a ce înseamnă să iubești și a ce înseamnă să fii om.“ S.J. Watson

Nicăieri nu-i ca acasă. Sau poate...?

Într-o noapte ploioasă de vineri, profesorul Andrew Martin e găsit fără haine pe străzile din Cambridge. Dupa acest „incident“, nu se mai simte în apele lui. Își pierde pofta de mâncare. Nu mai înțelege ce rost are îmbrăcămintea. Pănă și soția și fiul îi par respingători. Se simte pierdut în rândul unei specii necunoscute și urăște pe toată lumea de pe planetă, mai puțin pe Newton. Dar Newton e un câine...

Cine este, de fapt, Andrew Martin? Ce l-a făcut să-și schimbe complet părerea despre rasa umană?

„O carte care te face să râzi și să plângi în același timp.“ Jeanette Winterson

„Un roman minunat de haios, palpitant și inventiv. Asemenea lui Kurt Vonnegut și Audrey Niffenegger, Haig folosește convențiile din SF ca să exploreze și să satirizeze elegant și convingator concepte precum liber-arbitru, căsătorie, logică, nemurire și milă.“ The Times

.





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro