bookblog.ro

---

Fragment: Poporul cărții de Geraldine Brooks

Scris de • 19 April 2017 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Editura Polirom

Colecția Biblioteca Polirom

Seria ACTUAL

Geraldine Brooks

Poporul cărții

Traducere din limba engleză şi note

de Cornelia Marinescu

 

-fragment-

Un botanist foarte chipeş şi foarte jignit mi-a spus odată că atitudinea mea față de sex semăna cu ceva ce citise el într-un manual de sociologie despre anii 1960. Zicea că mă port ca în descrierea pe care cartea o făcea unui mascul din perioada prefeminismului, care își caută parteneri cu care să facă sex liber și apoi îi abandonează, imediat ce i se cere implicarea emoțională. Ipoteza lui era că din cauză că nu am tată, iar mama fusese indisponibilă emoțional, nimeni nu-mi oferise în viață un model de relație afectivă reciprocă.

I-am spus că dacă îmi doream să ascult un bla-bla psihologic, nu mă costa prea mult să consult un psihiatru din rețeaua Medibank. Nu sunt adepta sexului liber, nici pe departe. De fapt, sunt foarte pretențioasă. Îi prefer pe cei câţiva cum trebuie, nu o masă mediocră. Dar nici nu mă dă pe spate să usuc batistele înlăcrimate ale altora, şi dacă aş fi vrut un partener, m-aș fi angajat la o firmă de avocatură. Dacă aleg să fiu cu cineva, vreau să am o relație relaxată și veselă. Nu-mi face nici o plăcere, absolut nici una, să rănesc sentimentele celorlalți, mai ales în cazuri tragice, cum era al lui Ozren, care este un om absolut senzațional, curajos și inteligent și tot restul. Ba chiar frumos, dacă poți trece peste aspectul lui neglijent. Și pentru botanist îmi păruse rău. Doar că începuse să vorbească despre excursii prin brusă cu rucsacul și cu copiii lui. A trebuit să ne despărțim. Pe vremea aceea nu aveam nici măcar douăzeci și cinci de ani. După părerea mea, copiii sunt clar un lux pe care ți-l permiți spre mijlocul vieții.

În ce privește așa-zisa mea familie disfuncțională, e adevărat că am moștenit o credință fundamentală, și anume: dacă ai nevoie de o sursă emoțională, să nu te bizui pe vreun nătărău. Găsește ceva captivant de făcut – atât de captivant, încât să nu mai ai  timp să te gândești la chestii de genul vai-de-mine-și-de-mine. Mama mea își iubește meseria, eu o iubesc pe a mea. Așa că faptul că nu ne iubim una pe cealaltă… mă rog, abia dacă mă gândesc vreodată la asta.

Când Ozren a terminat cu sforile și sigiliile lui, am coborât pentru ultima oară împreună scările din clădirea băncii. Dacă voi mai reveni la Sarajevo pentru deschidere, cartea va fi acolo unde îi este locul, în vitrina ei cea nouă din muzeu, modernă și bine securizată. Am așteptat ca Ozren să pună cartea în seif, dar când a urcat înapoi de la subsol era prins într-o discuție cu paznicul, în limba bosniacă, și nu a întors capul spre mine.

Paznicul i-a descuiat ușa de la intrare.

— Noapte bună, am zis. La revedere. Mulțumesc.

Ținea mâna pe mânerul argintiu, frumos decorat, al ușii. S-a uitat la mine și a înclinat scurt din cap. Apoi a împins ușa și a pășit în întunericul de afară. Eu am urcat singură scara, să-mi strâng ustensilele.

Aveam micile plicuri de hârtie pergaminată, cu fragmentul de aripă de insectă și acel singur fir de păr din legătura de cotor și mostre minuscule, nici una dintre ele mai mare decât punctual care închide o propoziție, pe care le prelevasem cu vârful scalpelului de pe paginile pătate. Le-am pus pe toate cu grijă în servieta mea pentru documente. Apoi am mai răsfoit caietul de notiţe, să mă asigur că nu am uitat nimic. Am trecut prin însemnările pe care le făcusem în prima zi, când am desfăcut legătura cărții. Am văzut nota pe care o scrisesem în fugă, despre canelurile de pe muchia cartonului, și întrebarea pe care mi-o pusesem despre închizătorile lipsă.

Ca să ajungi de la Londra la Sarajevo trebuia să schimbi avionul la Viena. Intenționam să folosesc această escală obligator ca să rezolv două lucruri. Aveam o veche cunoștință – entomolog – care era cercetătoare și curator la Naturhistorisches Museum din Viena. Ea ar fi putut să mă ajute să identific fragmentul de insectă. Mai voiam să-i fac o vizită și fostului meu profesor, Werner Heinrich. Era un om adorabil, amabil și curtenitor, genul de bunic pe care nu l-am avut niciodată. Știam că e dornic să afle ce făcusem cu hagada și în plus aveam nevoie de sfatul lui. Poate că influența de care se bucura mi-ar fi permis să răzbesc formalitățile vieneze ale muzeului unde cartea fusese relegată în 1894. Dacă ar fi reușit să-mi obțină accesul în arhive, se putea întâmpla să găsesc acolo vreo înregistrare veche despre starea cărții în momentul când a ajuns în muzeu. Mi-am pus carnețelul în servietă. Și la urmă am strecurat în ea și plicul mare de la spital.

Falsificasem cererea în numele mamei mele, formulate ambiguu: „… cerută pentru consult la solicitarea unui coleg al dr. Karaman, în cazul fiului său…“. Numele mamei era cunoscut chiar și aici. Fusese coautoarea unui tratat despre anevrisme, care era materialul standard de referință în domeniu. Nu că aș fi obișnuit eu să-i cer vreo favoare. Dar îmi spusese că e în drum spre Boston, unde prezenta o lucrare la sesiunea anuală de pălăvrăgeală a neurochirurgilor americani, iar eu aveam un client la Boston, un jdemiliardar și un mare colecționar de manuscrise. Mă tot pisase să-i evaluez un codice pe care intenționa să-l obțină de la Biblioteca Houghton, care vindea o serie de volume. Australienii sunt în general destul de degajați când vine vorba de călătorii. Dacă ai crescut în Australia ești antrenat, în principiu, pentru lungi călătorii cu avionul – cincisprezece ore, douăzeci și patru – suntem obișnuiți cu astfel de durate. O traversare a Atlanticului în opt ore ni se pare un fleac. Colecționarul se oferise să-mi plătească un bilet la clasa întâi și de obicei nu prea am ocazia să stau în partea din față a avionului. M-am gândit că puteam să strecor în program și evaluarea respectivă, să încasez un comision zdravăn și să revin la Londra în timp util ca să-mi susțin prezentarea la Galeriile Tate. În mod normal mi-aș fi aranjat itinerariul în așa fel încât eu și mama să ratăm, la mustață, să ne intersectăm drumurile. Ne telefonam scurt : „Vai, ce păcat !“ „Da, îți vine să crezi ?“, fiecare din noi întrecând-o pe cealaltă în lipsa de sinceritate. Cu o seară înainte, când i-am propus să ne întâlnim, pe bune, la Boston, telefonul a fost ca mort preț de un minut și nu s-a mai auzit decât zgomotul paraziților de pe legătura telefonică Sarajevo-Sydney. Apoi, cu o voce lipsită de orice sensibilitate : „Ce drăguț. O să încerc să-mi fac timp“.

Nu m-am întrebat de ce mă puneam, de fapt, singură în această situație. De ce mă amestecam unde nu-mi fierbe oala, invadând intimitatea unui om, desconsiderându-i dorințele pe care și le exprimase cum nu se poate mai limpede. Răspunsul este, probabil, că dacă există un lucru ce poate fi cunoscut, nu suport să nu-l aflu. Din această perspectivă, radiografiile lui Alia erau la fel ca bucățelele de fibre din plicurile mele, mesaje codificate pe care ochii unui expert s-ar putea să fie în stare să le citească pentru mine.

***

O aventură fascinantă, o poveste de dragoste, un manuscris pierdut...

Poporul cărţii povesteşte periplul unui vechi manuscris cu anluminuri, care a supravieţuit de-a lungul câtorva secole de exil, epurări şi războaie graţie devotamentului şi sacrificiului unor oameni de toate confesiunile – evrei, musulmani şi creştini. O fericită împletire de fapte reale şi de ficţiune duce cartea, din mâinile Hannei Heath, restauratoare contemporană de manuscrise medievale, înapoi în timp, la creatorul anluminurilor. Putem urmări astfel parcursul ei din Sevilla anului 1480 în bagajul evreilor expulzaţi din Spania în 1492, apoi în mâinile inchizitorului Veneţiei, care a salvat-o în 1609, în ale celui care i-a refăcut legăturile în Viena anului 1894 şi asistăm la dispariţia ei în perioada ocupaţiei naziste din Sarajevo şi la reapariţia în acelaşi oraş, brăzdat acum de cicatricele conflictelor interetnice.

„Relaţia lui Geraldine Brooks cu lumea în care trăieşte e ca o poveste de dragoste, iar scrisul ei este pe cât de dinamic, pe atât de inteligent şi raţional.” (The Boston Globe)

„Inteligent, scris cu graţie şi original… Geraldine Brooks spune o poveste credibilă şi antrenantă.” (The Washington Post)

Poporul cărţii, precum March, romanul lui Geraldine Brooks laureat cu Premiul Pulitzer, este un tur de forţă, o lecţie pe care istoria ne-o dă prin suferinţă.” (San Francisco Chronicle)

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro