bookblog.ro

---

Fragment: Ultraviolență, un roman de Bogdan Coșa

Scris de • 5 May 2017 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Scriitorul și colegul nostru Bogdan Coșa publică zilele acestea romanul care încheie trilogia Poker, din care au apărut volumele Poker (Premiul pentru debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2010) și Black Glass (Tânărul prozator al anului 2013).

În Ultraviolență, doi tineri pleacă pe o insulă cu puținii bani pe care reușesc să-i pună împreună deoparte, plănuind să trăiască modest o perioadă cât mai lungă.

 Cum arată o vacanță de câteva luni? Ce se-ntâmplă după cele șapte zile de euforie pe care le cunoaștem cu toții? Ultraviolență e o analiză de cuplu - un roman despre tăcere, despre depresie, singurătate și dragoste. Vă invităm să citiți în avanpremieră un capitol:

În ciuda oboselii, în timpul nopţii m-am trezit  de nenumărate ori. La 4 :45, după un vis oribil, am aruncat cearşaful de pe mine. M-am ridicat cu grijă. Irina dormea cu ochii pe jumătate deschişi.

Când m-am întors de la baie, am oprit aerul condiţionat. Începuse să fornăie. Am ridicat puţin jaluzelele exterioare şi am deschis fereastra, să se mai încălzească – din nou, mirosul sărat şi dulceag, pe care-l simţisem coborând din micuţa aeronavă ; în faţa aeroportului, încercând să reperăm staţia de autobuz, am bâjbâit amândoi prin repertoriul de condimente şi esenţe :

—  E turmeric. Nu ţi se pare ?

—  Poate.

— O fi ziua orăşelului, şi atunci fierb cazane mari cu mâncare în vreo piaţă, ştiu şi eu ?

—  Da’ unde te crezi, într-o reclamă la detergenţi de vase ?

— O să vezi. Aici e o sărbătoare continuă.

Luându-ne după alţi pasageri, am ajuns în faţa unui autobuz de dimensiuni medii, pe care nu-l văzuserăm iniţial ; am plătit, apoi am mers pe culoar până pe bancheta din spate, care rămăsese liberă. După ce-a urcat toată lumea, şoferul a pornit motorul şi a închis uşa. În boxe au început să cânte hituri ale anilor ’80, iar pasagerii şi-au zâmbit. Pe noi ne-a umflat râsul, dar nu neapărat pentru că eram mai proşti decât ceilalţi, mai puţin cumsecade, ci pentru că, obişnuiţi mai puţin cu călătoriile peste mări, reuşiserăm să ne relaxăm odată ajunşi la sol.

În sfârşit, lăsând mânerele genţilor din mână, ne-am aşezat mai comod. Curând am trecut de semnul rutier care anunţa ieşirea din localitate şi n-a mai durat mult până când, în stânga, turcoaz, s-a deschis marea.

Şoseaua ocolea stâncile, suind şi coborând, cotind tot mai strâns; era despărţită de valurile care se spărgeau la câţiva metri sub picioarele noastre doar de un parapet din metal, semnalizat din loc în loc cu nişte benzi reflectorizante. Ştergându-mi palmele de blugi, am încercat să-mi abat atenţia de la drum :

—  Poate că-i cocos.

—  Poate.

—  Chiar – în ce creşte nuca de cocos ? În cocotier, nu ?

—  Da.

— Şi-n palmier ce creşte ?

—  Nu-s unu’ şi acelaşi lucru ?

— În palmier nu creşte nimic... E... Mmm… am zis eu îngânând în gol, neştiind ce să răspund.

—  Pentru genul ăsta de chestii există Google, a zis ea obişnuită cu curiozităţile mele, rămânând ca restul călătoriei să urmărim peisajul abrupt în linişte, bătând ritmul muzicii disco pe genunchi, făcându-ne semne unul altuia la ivirea unor privelişti mai aparte.

Trebuia să numărăm opririle autobuzului – prima, într-un sat sărăcăcios, cu case micuţe, înghesuite de-a lungul şoselei, a doua, într-o staţiune care părea construită cândva în a doua jumătate a secolului trecut, cu clădiri în culori şterse şi tarabe pline cu fructe şi peşte trântite de-o parte şi de alta a drumului, şi-a treia, unde trebuia să coborâm, în faţa unui hotel care purta numele oraşului şi al insulei, de care – pe  tot timpul şederii – avea să ne despartă doar  o serpentină. Îl vedeam acum luminat de aurora trandafirie prin ochii mici ai plasei de ţânţari.

Rezemat cu coatele de pervaz, am urmărit mişcările vaselor care navigau în larg, printre insulele mici, nelocuite. În pat m-am întins din nou abia când am amorţit, rămânând o vreme cu ochii deschişi pe jumătate, încercând să-mi dau seama ce vede Irina, care începuse să pufnească uşor pe nas.

Încet, pleoapele mi s-au închis de tot. Primele scutere începuseră să-şi poarte stăpânii prin răcoarea de fragi a dimineţii.

(Romanul Ultraviolență va apărea zilele acestea la Editura Polirom)

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro