Un apartament la Paris

Michelle Gable

(roman)

Traducere din engleză de Florica Sincu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

Humanitas Fiction 2015

 - fragment –

April se ocupase de sute de licitaţii în cariera ei. Obiectele proveneau de obicei din diferite versiuni ale aceluiaşi loc, conacul bunicii, casa de la ţară a tatălui, apartamentul luxos care tocmai se pusese în vânzare. Toate acestea erau diferite de lumea artei contemporane, în care tratamentul era asemănător cu acţiunile de la bursă, cu plăcerea jocului de noroc sau care viza doar câştigul. April continua să aibă de-a face cu bunuri care proveneau din categoria celor trei D: datorii, divorţ sau deces. Obiectele pe care le avea în faţă proveneau din apartamentul unei femei moarte, da, dar mai mult decât atât, ele veneau dintr-un trecut. Erau nenumărate obiecte demne de un muzeu, neatinse, supravegheate doar de păianjeni şi de fantome.

April îşi puse mănuşile şi se apropie de sofa.

— Madame Vogt, spuse Olivier. Madame Vogt, mă ascultaţi?

— Ah, ce? Scuzaţi-mă, eu tocmai…

Aproape uitase de cei din jur.

— O să ieşim puţin să discutăm şi să fumăm. Să nu vă deranjăm, bien sûr.

— Merci.

— V-aş invita să veniţi, dar presupun că nu sunteţi interesată.

— Puteţi să vă duceţi, desigur. Eu rămân aici să încep planul de triere şi de inventariere a obiectelor. Sunt atâtea de făcut! April încerca să nu lase să i se vadă bucuria. Da, bons messieurs, chiar vă rog să ieşiţi!

Voia să rămână singură cu femeia aceea şi cu lucrurile ei.

— Aha, iată, în direct, celebra etică americană a muncii, spuse Luc. Très bien!

— Doar n-am venit aici să pierd vremea.

Inexplicabil, toţi bărbaţii izbucniră în râs în acelaşi timp.

— Nu începeţi să calculaţi comisioanele fără noi! mai strigă Olivier înainte ca toţi trei să iasă din apartament.

April încuviinţă din cap şi se forţă să zâmbească. Uşa se închise. Ea se îndreptă în grabă spre celălalt colţ al camerei, în apropiere de uşă, unde se afla biblioteca de care fusese cât pe-aci să se lovească la intrarea în încăpere. Piesa ca atare n-o interesa. Deşi era veche, părea să provină mai degrabă dintr-un dormitor din căminul unei şcoli, nu dintr-un bordel elegant; n-avea să aducă vreo sumă importantă la licitaţie. Dar etajerele erau ticsite de hârtii, pe care le zărise când traversase labirintul dintre mobile. Pe fiecare suprafaţă posibilă era un teanc, pe fiecare teanc, alte cinci. Persoana care locuise aici fusese ori o scriitoare prolifică, ori o adevărată concurentă a vânătorilor de informaţii din Paris.

Nu putea fi bănuită de indiscreţie, se gândi April. Nu întru totul. Era doar în căutarea provenienţei. Documentele puteau să o pună pe urma provenienţei. Poate e menţionat undeva tabloul. Nu era chiar aşa, dar era o scuză bună.

April luă primul teanc, apoi un al doilea, apoi un al treilea şi le scoase din odihna lor de şaptezeci de ani. Hârtiile erau legate cu panglici decolorate, una verde, alta roz, alta albastru deschis. Erau îngălbenite, uzate, acoperite de pânze de păianjen. Scrisul era şters, uneori ilizibil, dar pe măsură ce le frunzărea, vorbele îi păreau mai luminoase, propoziţiile mai grăitoare.

April se duse spre fereastră cu câteva pagini în mână. Privi în jos, în stradă, unde Olivier, Marc şi Luc pălăvrăgeau, însă vocile nu se auzeau din pricina geamului de cristal. Avea un pic de răgaz. April ştia din experienţă că, odată pornit, cu greu îl mai făceai pe Olivier să tacă.

Se aşeză pe scaunul pe care Luc nu-l atinsese pentru că nu-l lăsase ea. Cu primul teanc în poală, desfăcu grijulie panglica verzuie. Desprinse foile una de alta şi le frunzări. Facturi. Scrisori. Bucăţi de jurnal. Inima i-o luase la galop.

Datele cunoscute nu păreau să corespundă. Madame Quatremer sigilase apartamentul în 1940. Boldini, dacă tabloul era într-adevăr un Boldini, murise în 1931. Ce era cu datele astea? Nu se putea să fie corecte.

Iar dacă erau, dacă era cu putinţă ca datele să fie valabile şi nu falsificate de madame Quatremer sau de dubiosul ei avocat, Luc, atunci povestea asta uimitoare nu dura din 1940, adică doar de şaptezeci de ani. Istoria era mult mai veche.

Pagina pe care o ţinea în mână purta o dată scrisă cu grijă: „2 iulie 1898“. Nu era din secolul trecut, ci din cel dinaintea lui. Se mai uită o dată la etajere. De când dura povestea asta?

April parcurse rapid scrisorile, stăpânindu-şi un zâmbet. Femeia aceasta, cea care scrisese, era curajoasă, nu cunoştea oprelişti, şi mai avea şi haz. Scrisul era impecabil, până şi când scria cuvinte ca „petoman“, „membru“ sau „sfârcuri“. Dacă scrisorile erau autentice, iar April acum ştia că sunt, dacă paragrafele acestea erau veritabile, autoarea avea curaj. Nu-i era frică de nimic. Dar, nu-i aşa?, nici nu avusese cum să ştie. Nu şi-ar fi putut închipui că o americancă o să-i umble prin lucruri peste un secol.

Cu conştiinţa vinovăţiei, April legă la loc teancul de foi. Documentele nu făceau parte din averea Quatremer, oricum nu aveau de‑a face cu licitaţia. Decolteurile sau problemele gastro-intestinale n-aveau cum să stabilească provenienţa obiectelor, oricât şi‑ar fi dorit April.

Pe când făcea o fundă panglicii care lega teancul, lui April îi căzu privirea pe o propoziţie. Primul ei gând a fost: „Slavă Domnului, nu am călcat în picioare intimitatea nimănui“.

Iar al doilea: „Fir-ar să fie. Aveam cu toţii dreptate. Tabloul acela este un Boldini“.

 
Paris, 20 iulie 1898

Am pozat azi pentru Boldini. Iarăşi.

Doar câteva schiţe în plus şi totul are să fie cum se cuvine, promite el. Câteva schiţe? Omul ăsta şi mâzgălelile lui nesfârşite au să mă trimită direct la azilul de nebuni! La drept vorbind, ar fi o uşurare bine-venită pentru mine. Aş scăpa în fine de portretul ăsta nenorocit. E o veritabilă păcăleală. Încă n-a luat o pensulă în mână! Să le fie învăţătură de minte tuturor femeilor. Cu un pictor renumit şi arătos pe deasupra, care vrea să-ţi redea chipul pe o pânză, nu trăieşti un scenariu atât de romantic.

Suceşte-te încolo, suceşte-te încoace, tot zice. Încruntări, frunte brăzdată, limbă piperată şi multe hârtii făcute ghem. Şi apoi o luăm de la capăt. Am zis oare că e foarte cald? Îngrozitor de cald? Între temperaturile astea şi mirosurile grele mă aştept să leşin în orice clipă. Aş fi chiar jignită dacă toată trăsnaia asta n-ar fi atât de tipică pentru Giovanni. A mai făcut-o.

— Meseria ta e pictura, i-am spus, nu caricatura!

N-a apreciat interferenţa, dar, zău, există perfecţionism şi există demenţă, iar el se apropie primejdios de aceasta. „Maestrul şfichiuitului“, ce să zic. S-ar cuveni să „şfichiuiască“ mai puţin.

Marguérite a venit cu mine ultima oară. Mi-a spus că sunt prea dură cu el, lucru care m-a făcut să râd. M-a cunoscut ea altfel decât dură cu vreun bărbat? Nu, de fapt cel mai adesea scopul meu este să mă port exact invers. Oricum, monsieur Boldini o şi merită pe deplin. Îl tachinez, e-adevărat. Îl previn să nu păţească la fel ca predecesorul lui, să aibă un succes care provoacă scandal. Să mă ferească Domnul să-mi cadă şi mie de pe umăr o bretea şi să devin următoarea madame Gautreau.

Dar nu-i decât o glumă. El ştie asta şi nici n-ar repeta erorile artistice ale lui Sargent, chiar dacă de multe (multe, multe) ori e gata să facă exact asta. Spre deosebire de Sargent, Giovanni e precaut. Comerţul contează pentru el la fel de mult ca arta şi n-are nici cea mai mică înclinaţie pentru la vie de bohème. În privinţa aceasta ne asemănăm.

Presupun c-ar trebui să o iau mai uşor, dar ce nu i-am spus lui Marguérite, nu, ce nu i-am spus nici măcar lui Giovanni, e că nu numai lipsa mea de răbdare mă împinge să-l cicălesc. Dacă breteaua rebelă a doamnei Gautreau a fost o ameninţare pentru mai multe reputaţii, nu pot nici măcar să-mi închipui ce-ar fi la salonul de anul viitor dacă Boldini ar expune un tablou reprezentând o femeie vizibil însărcinată. Şi pe deasupra nemăritată! Mon Dieu!

E destul de uşor de ascuns, dar va veni vremea când o să fie nevoie să i-o mărturisesc lui Giovanni, lui Marguérite, întregului Paris! Pentru moment, o să amân inevitabilul cât s-o putea de mult. N-am hotărât nici măcar ce să-i spun lui Boldini. Oare să-i spun că-i copilul lui? Să-i spun că-i al altcuiva? Nu-mi face nici o plăcere să-l mint, mai cu seamă când se adună minciunile şi secretele cu privire la propria mea descendenţă. Totuşi, o femeie nu poate să subziste doar pe baza bunelor intenţii. Uneori trebuie să spui o minciună ca să poţi trăi adevărul.
Paris, 1 august 1898

Boldini, ce măgar! Ultima schiţă e mai mult decât inacceptabilă. Şi are intenţia s-o folosească! Situaţia e dezastruoasă. E aşa un merde!

Schiţa era doar pentru pregătire, aşa a zis. Ar fi trebuit să nu-l cred şi, de fapt, în clipa în care a luat în mână un creion am obiectat. Nu eram în formă pentru a fi imortalizată, pentru că tocmai fusesem très horizontale cu el pe sofaua mea mov.

— Arăţi sublim, mi-a zis, când de fapt nu era aşa. De-abia mă ridicasem un pic. Aveam ochii aproape închişi, părul ciufulit şi fără nici o formă. Pierdusem o brăţară printre cearşafuri, şi pudra mi se dusese aproape complet.

Iar rochia! Îmi vine greu să discut în ce hal era. Doamne sfinte! Mânecile erau suflecate, pieptul mototolit, şiretul nu era nici măcar încheiat până sus! E o rochie pe care o urăsc, nici mai mult, nici mai puţin. Una pe care nici n-avusesem intenţia să o cumpăr! Va trebui să scriu despre rochia asta. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nesuferita asta de rochie roz o să mă nenorocească. Acum, dacă Boldini face după capul lui, nenorocita asta de rochie o să-mi supravieţuiască!

— Poate vrei să-ţi rup mâna, l-am ameninţat văzând că nu se opreşte. Lasă odată creionul ăla!

— Ţi-am spus că-i doar o schiţă pregătitoare, mi-a promis el. Arăţi atât de minunat, că trebuie să-ţi prind înfăţişarea…

— Hai, hai, îmblânzitorule de şerpi! Numai că eu nu sunt şarpe ca să mă las vrăjită!

— Nu te îngrijora, a zis, cu o urmă de zâmbet pe buze. E doar pentru mine, pentru uz personal. Ai încredere, iubito, n-ai arătat niciodată aşa de formidabil. Vreau să-mi amintesc momentul ăsta.

Cum să mă împotrivesc unui sentiment? Mi s-au relaxat umerii. Am încetat să mă mai uit în jur după un pistol.

Idioată, femeie idioată ce sunt!

Pe moment, ce se întâmpla era tolerabil. Era chiar plăcut, ce minune să-l vezi pe Giovanni zâmbind când lucrează, în loc să-l vezi încruntat, să-l auzi înjurând sau purtându-se ca un copil răsfăţat. Mi-a zis că sunt frumoasă, că sunt perfectă, şi cum ştie toată lumea care îl cunoaşte, acestea sunt cuvinte cu greutate la el.