bookblog.ro

---

Fragment: „Viața dincolo de graniță” de Dorit Rabinyan

Scris de • 12 April 2017 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Editura Polirom

Colecția Biblioteca Polirom

Seria ACTUAL

Dorit Rabinyan

Viața dincolo de graniță

Traducere din limba ebraică și note de Any Shilon

 

 

-Fragment-

 

Când s‑a întâmplat asta ? În urmă cu cinci‑şase ani. Am plecat cu un maxi‑taxi, numărul 4. Am urcat la vechea auto­gară centrală şi încă de la intrarea pe strada Allenby ne‑am blocat într‑un ambuteiaj lung. Erau orele prânzului şi vehiculul era aproape gol. În spate şedeau doi călători, iar pe scaunul din faţa mea stătea o femeie. La un moment dat, plictisit de muzica de la radio, şoferul a început să treacă de pe un post pe altul, sărind peste frânturi de melodii, până când, printre zgomotele şi cârâiturile de la schimbarea frecvenţelor, s‑a auzit un post religios, Arutz Sheva, Canalul Şapte sau cam aşa ceva. Şoferul a decis să se oprească acolo, ba chiar să mărească puţin volumul exact când vocea din difuzor striga : „...zeci de fete şi femei evreice în fiecare an !“.

Era o voce de bărbat, caldă şi profundă, cu intonaţie ori­entală, care accentua bine consoanele guturale.

— Fiice ale lui Israel ! Suflete pierdute ! adăugă el şi strigă : Se lasă ademenite şi trec la Islam, Doamne, ai milă de ele şi mântuieşte‑le ! Se mărită cu bărbaţi arabi, sunt răpite din satele lor, sunt bătute şi drogate, sunt înrobite şi ţinute flămânde, ele şi copiii lor ! În centrul, în nordul, în sudul ţării...

Prin geamul prăfuit al maxi‑taxiului se vedeau şirul de autobuze albastre de la intrarea în strada Allenby şi strălucirea luminii de vară. Vocea de la radio continuă :

— Fundaţia „Amintirea surorii“, ctitorită de rabinul Arie Schatz, ajută la salvarea fetelor şi a copiilor lor şi se îngrijeşte de reîntoarcerea lor la iudaism şi în sânul poporului lui Israel.

Atunci îmi ajunse la ureche vocea femeii care stătea în faţa mea şi vorbea cu şoferul. Îmi amintesc că îi povestea despre fiica cumnatei ei, care se îndrăgostise şi ea de un tânăr arab, „lucra la ei, în clădirea alăturată, unul din Shechem...“ Îmi amintesc oftatul gâtuit al şoferului, „Oi‑oi‑oi !“, şi comentariul său : „Doamne păzeşte !“.

— Nu arăta deloc a arab, am auzit‑o pe femeie mirându‑se, iar şoferul a ţâţâit :

— De ăştia trebuie să te fereşti cel mai tare !

Femeia povesti apoi cum i‑a făcut tânărul curte fetei, câţi bani a cheltuit cu ea la început, ce cadouri i‑a adus. Cum a implorat‑o biata cumnată‑sa să nu plece cu el, cum a plâns... N‑a folosit la nimic, fata a plecat, a stat cu el câteva luni şi când s‑a măritat, era deja însărcinată. Acum biata de ea trăieşte uitată de lume pe undeva pe‑acolo, în Shechem, Doamne fereşte de veşti mai rele...

— Ahaa...

— Are doi copii şi e iar gravidă.

— Ăştia, veni‑le‑ar numele ? Pentru ei e hu‑ha, mândrie mare.

— De‑abia mai are dinţi în gură de cât a bătut‑o.

— Câinii ăştia, pentru ei să reguleze o evreică e hu‑ha...

În dosul uşii de la cabina de toaletă cineva trage zgomotos apa. Uşa se deschide şi din cabina îngustă şi întunecată iese o fată blondă, cu picioare lungi. Îmi spune ceva şi arată cu dege­tul spre podea.

— Fii atentă, mă avertizează ea cu o voce puternică şi arată spre un pârâiaş care s‑a adunat lângă vasul toaletei. Aici e alunecos.

Intru în urma fetei. Cad pe vasul de toaletă, mă golesc în cascadă, cu o uşurare de nedescris, iar vocea fetei încă mi se rostogoleşte în urechi prin zarva continuă a rezervorului care se umple din nou şi a ţevilor care şuieră : atentăaiciealunecos, atentăalunecos...

Dintr‑odată îmi trece prin minte că e un semn : fata asta, lumina care s‑a schimbat chiar în acea clipă la semafor, cheile. Da, şi cheile pierdute – toate sunt semne că nu mi‑e permis să merg în Brooklyn, cerul a făcut să‑i cadă cheile din buzunar, aici e mâna lui Dumnezeu, care m‑a păzit de ceea ce se putea întâmpla, care mi‑a fost întinsă pentru a încheia povestea asta înainte de a începe. Iată însă că mă cuprinde iarăşi acea sen­zaţie rea de şovăială, între sacrificiu şi respingere, între atracţie şi teamă, iar când în sfârşit zgomotul rezervorului se potoleşte şi în cabină nu se mai aude decât fâşâitul uniform al ventila­torului – „Încă nu s‑a întâmplat nimic, auzi ? Mai ai timp să te răzgândeşti, mai poţi încă să te ridici şi să te întorci acasă“ –, mă scol în picioare, îmi aranjez hainele şi trag apa, făcând iar mult zgomot.

Când ies şi mă spăl pe mâini, îmi spun că doar o să‑l ajut să‑şi găsească cheile, după care mă întorc acasă, da, când vom ajunge la Aquarium, o să‑i spun frumos la revedere, poate ne vom da şi numerele de telefon, apoi o sărutare pe obraz şi gata, voi urca imediat în apartament. Dar în clipa când îmi spun asta, când mă şterg pe mâini cu un prosop de hârtie şi îmi spun asta, ştiu deja că nu va fi aşa, ştiu că e doar un gând menit să mă liniştească. Şi, parcă pentru a‑mi face în ciudă, îi văd din nou privirea agăţată de buzele mele, strălucirea sema­forului pe conturul buclelor lui, care parcă luaseră foc, văd zâmbetul grav rămas acolo, între noi doi.

Între timp la Aquarium se schimbase tura şi când am intrat valvârtej şi ne‑am repezit direct la masa de lângă fereastră, ca să ne uităm pe sub scaune, ne‑a întâmpinat o altă chelneriţă. Ne‑a spus că, din câte ştie ea, nimeni nu a găsit nici un fel de chei şi acelaşi lucru l‑au spus şi cei de la bucătărie, şi şeful din tura trecută, pe care l‑au sunat acasă.

— Şi‑atunci ce‑o să faci ? l‑am întrebat pe Hilmi când am ieşit din cafenea.

Privirea lui încă mai scruta trotuarul, iar el mormăia iarăşi ceva în arabă. I‑am urmărit mişcarea degetelor ce răscoleau şi pipăiau prin buzunarul paltonului.

— Vrei să urci la mine ? am arătat către 9th Street. Să tele­fonezi de‑acolo ?

Cum aş fi putut să‑l părăsesc, să‑i spun că de‑acum eu urc la mine în apartament şi îl las să se descurce singur ? Simţeam că am o responsabilitate faţă de el, de parcă ne‑ar fi legat un fir al vinovăţiei, un soi de destin comun. El continua să meargă în faţa mea, cercetând de‑a lungul marginea străzii.

— În primul rând aş avea nevoie de o ţigară.

Mai înainte, când coboram pe Broadway spre sud, i‑am spus că, în cel mai rău caz, vom chema un lăcătuş. I‑am poves­tit că în iulie, la vreo două‑trei zile după ce mă instalasem în apartament, mi s‑a trântit uşa şi am rămas încuiată pe dinafară, fără chei. Am chemat un lăcătuş care în patru minute a deschis uşa şi mi‑a montat o broască nouă. Am arătat spre o cabină telefonică ce se zărea printre copaci.

— Hai să telefonăm, să‑l chemăm chiar acum, am spus, căutând în geantă agenda telefonică. În felul ăsta, până ajun­gem la tine acasă, o să ne aştepte deja în faţa uşii.

***

Dorit Rabinyan, prozatoare şi scenaristă israeliană, s-a născut în 1972 în Kfar Saba, într-o familie evreiască emigrată din Iran.

A debutat în 1995 cu romanul Mirese persane, care a obţinut Premiul Wiener în 1996 şi Premiul Jewish Quarterly-Wingate în 1999, ulterior fiind tradus şi publicat în spaţiul occidental. De un succes similar s-a bucurat şi următoarea sa carte, Nunţile noastre (1999). În 2014, Dorit Rabinyan a publicat romanul Viaţa dincolo de graniţă, al cărui subiect este povestea de iubire dintre o tânără traducătoare israeliană şi un pictor palestinian. Cartea, foarte apreciată de critica literară şi cu un impact imediat la public, a primit, printre altele, Premiul Bernstein şi Premiul Steimatzky pentru cea mai vândută carte a anului. Dorit Rabinyan a mai scris un scenariu pentru cinematografie, Logodnicul lui Shuli, care a primit premiul Academiei de Cinematografie din Israel, şi o carte pentru copii, Deci unde eram eu atunci?, apărută în 2006. În prezent trăieşte în Tel Aviv.

Romanul Viaţa dincolo de graniţă, tulburătoarea poveste de dragoste a unei israeliene cu un palestinian, a atras încă de la apariţie atenţia oficialităţilor israeliene. Mai mulţi profesori din Israel au propus introducerea cărţii în programa şcolară, însă, din pricina subiectului acesteia, Ministerul Educaţiei a respins propunerea, invocând argumentul că „relaţiile intime dintre evrei şi neevrei ameninţă identitatea naţională”.

Într-o zi friguroasă de toamnă newyorkeză, tînăra Liat îl întâlneşte întâmplător pe Hilmi. Ea e israeliană din Tel Aviv, iar el, palestinian născut în Hebron. Acolo, în America, departe de conflictele dintre popoarele lor, dar şi de soarele cald al Orientului, la care visează necontenit, cei doi se îndrăgostesc unul de altul. Îşi trăiesc iubirea pe termen scurt într-un timp suspendat şi într-un univers doar al lor, cu o înflăcărare deznădăjduită, știind că nu vor putea rămîne împreună. Din când în când, stereotipul etnic şi umbra conflictului de acasă se strecoară între ei. Dar când Liat revine în Tel Aviv, cu sentimentul despărţirii definitive, află că şi Hilmi urmează să se întoarcă pentru o vreme acasă, în Ramallah. Dincolo de filonul autobiografic şi de controversele politice pe care le-a declanşat în Israel, Viaţa dincolo de graniţă este un roman de o mare complexitate psihologică despre forţa nestăvilită a iubirii, dar şi despre prejudecăţile ce caracterizează societatea contemporană.

„Iată o carte care m-a impresionat... Nici măcar tragedia celor două popoare nu umbreşte povestea de dragoste din roman, construită cu eleganţă, cu precizie, cu o remarcabilă fineţe.” (Amos Oz)

 





Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. alice spune:

    Romanul ” Viața dincolo de graniță ” surprinde societatea modernă, virusată de mânie, răzbunare,violență, în care prejudecățile socio-politice macină destinul omului, al acelui trecător, pe care-l întâlnim zilnic și habar nu avem cât suferă din cauza unor criterii de apartenență la un grup, societate care are, cred eu, nevoie de câte o sărbătoare zoroastrică, așa cum afirma Parviz Purnazarian în noaptea solstițiului de primăvară: ” Noaptea aceasta aduce universul într-un echilibru absolut, lumea se află într-o stare de egalitate perfectă…

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro