Despre cei care râvnesc puterea, ,,legumind” în scânteierile istoriei și apăruți de niciunde în structurile economice și politice ale claselor conducătoare s-a tot scris de la Balzac și Stendhal încoace și neîndoielnic că se va mai scrie. Atâta timp cât va exista omul, el se va adapta vremurilor sub care se află, suportând însă nota de plată pentru aceasta. Privită în acest fel, istoria pare a fi împărțită între cei adaptați, care râvnesc puterea, și marginalii - cei ,,de joasă extracție”, despre care nu se va auzi vreodată.

Planul central al celei mai recente ,,istorii” semnate de Radu Aldulescu este parvenitismul ambițiosului dintr-un sat oltenesc uitat de lume și de memorie - Gogoșu, de unde și porecla de legumă îngrășată. Pentru protagonist, profesoratul și literatura sunt numai pârghii pentru dobândirea puterii care-l va distruge în final. Dincolo de asta, Istoria regelui gogoșar (Cartea românească, 2015) este un roman care pune probleme serioase de conștiință mai ales celui care a trăit pe pielea sa rugina epocii ,,de aur”, precum și a celei care i-a urmat. Ascensiunea profesorașului Emanuel Victor Calomfirescu se confundă cu istoria tranziției dintre două din cele mai ciudate epoci pe care România avea să le cunoască.

Rar întâlnim la vreun scriitor actual preocuparea pentru sistem. Ce senzație caldă pentru cititor este regăsirea unui personaj din alt roman, asemeni regăsirii unui decor familiar! Ori, Radu Aldulescu propune în mod implicit un sistem românesc. Fețe insignifiante, având un rol mai degrabă decorativ, apar aici în întreaga lor alonjă în alte romane. Iată-l pe Robert Stan, protagonistul Îngerului încălecat și al Cronicilor genocidului, în chiar perioada-lipsă dintre cele două romane: paznic în cimitirul Bellu, locuind într-un cavou precum cel demonizat din Scriptură. Iată-l pe Laurian Susanu, directorul unui cotidian argeșean în Cronicile genocidului, aflat la începuturile carierei sale, insistent, pervers și gata să se preteze la cele mai umilitoare practici pentru a parveni, pe urmele lui Calomfirescu. Iată-l chiar și pe deținutul Gino Cocârlatu, boxer în adolescența sa, din Amantul colivăresei. Iată, așadar, coerența unei viziuni romanești despre care se pot spune multe, mai puțin că e dictată de teme circumstanțiale. Pentru cititorul romanelor lui Radu Aldulescu, este de remarcat perseverența cu care scriitorul își urmărește personajele pe parcursul mai multor volume. Toți aceștia sunt martori și totodată istorisitori ai unor vremuri cenușii, în care lupta pentru supraviețuire s-a împletit magnific și întrucâtva paradoxal cu mirajul puterii și cu seducția vagabondajului.

Mai mult decât o viziune coerentă – această ,,istorie”, fie ea subtilă, izvorâtă discret din mulțimea ,,fără de mărire și fără de chip” își conține propria filozofie. Este o filozofie izvorâtă din prezența repetitivă a agresivității: tramvaiul 13, penitenciarul Colibași, Piața Universității. Nu s-ar putea trece cu vederea faptul că reflecția asupra evenimentului Revoluției din 1989 apare mai pregnant decât în cealaltă ,,istorie” a lui Radu Aldulescu (Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare). Răspântie care despică vremurile și răstoarnă întreaga ordine preexistentă, revoluția nu are cauză, nu are autor determinat (să fie într-adevăr vorba despre o conspirație planetară, așa cum se încăpățânează să-și trâmbițeze convingerile maestrul Vergilius?). Ea eliberează criminalii, măsluiește convingerile și nivelează opiniile și credințele ulterioare. Singuri, rezistă numai cei puțini, angrenați deja în vechile structuri, iar rezistența lor prinde cheag, față de cea a marginalizaților, profitori de ocazie, insistenți și agasanți în pretențiile lor, care apar numai la răstimpuri, precum curviștina Beatrice, ,,ființă labilă și artificioasă altminteri” sau varianta ei masculină, Laurian Susanu. Capacitatea de adaptabilitare potrivit principiului a fi ,,mai curvă decât curva de viață” nu înseamnă neaparat și ,,încălecarea” istoriei.

Cei doi sunt foști membri mediocri (mediocrii fac legea, ei sunt mai vitali, mai uniți, mai hotărâți, neîmpiedicați de neliniști și îndoieli) ai Pepinierei de genii. Prin aceasta, Radu Aldulescu readuce în discuție tema uceniciei în dizidența unei mișcări cultural-filozofice. Participarea la un astfel de ,,cenaclu” îl va determina pe protagonist să iasă curând din conformismul jocului la două capete. El va avea repede de ales între idealismul maestrului Vergilius și gloria perversă a lumii, întruchipată de figura ipocrită a securistului Ardelean. Expert în manipularea slăbiciunilor umane, loial misiunii cu care a fost investit de popor - ,,oamenii ăștia care face locomotive și utilaje pentru țară”, colonelul Ardelean se va infiltra cu abilitate, trăgând sforile structurilor politice postdecembriste. Acolo unde idealismul maestrului eșuează, drumul protagonistului spre gloria întunecată, pavat de angajamente și note informative se va sprijini la tot pasul pe slujirea celuilalt maestru, cel al obnubilării conștiinței.

Într-un fel sau altul, gloria lumească implică atât hazardul crimei și îndurarea umilințelor, dar și uitarea lor. În fond și la urma urmei, uitarea și împietrirea inimii sunt cele mai eficace remedii împotriva conștiinței. Însușindu-și fapta altuia în felul în care chiar și capetele de acuzare pot fi substituite asemenea obiectelor de uz personal, protagonistul Istoriei regelui gogoșar ajunge să uite motivul pentru care a fost închis la Colibași. Presiunea avantajelor care să îl propulseze către idealul său, șterg orice umilință. La rându-i, uitarea devine oboseală, zbatere în ghearele dulci ale unei plăceri pe care o va socoti eternă. Construindu-și un cavou exorbitant cu lift și tablouri de valoare în cimitirul Bellu, Calomfirescu încearcă să păcălească veșnicia în stil faraonic.  Motivul? ,,Omului nu-i place și nu vrea să se știe așa cum este, drept pentru care umblă prin viață ca și cum ar fi veșnic. Așa îl îndeamnă animalul din el, înrobit păcatului și astfel cade omul iarăși și iarăși”. Și grabnică îi va fi căderea și uitarea, cu toate că rămâne ceva care nu poate fi nicicum uitat.

O apariție tainică și ciudată bântuie Istoria regelui gogoșar, asemeni jidovului rătăcitor. Bătrânul într-un pardesiu negru ponosit, purtând mirosul locului, al timpului și al morții, al cărui avertisment sună amenințător atât în clarobscurul bucureștean, cât și în lumina Parisului: ,,Pocăiește-te! Tu l-ai omorât pe Iisus! Noi toți l-am ucis pe Iisus”! Iată înțelesul cel mai profund al celui de-al nouălea roman al lui Radu Aldulescu: cu toții suntem vinovați. În haznaua istoriei și în meandrele sale imposibil de prevăzut, cu toții l-am ucis pe Iisus. Iar rolul literar al ,,istoriilor” este tocmai să depună mărturie pentru asta.

Ioan Drăgoi - Autor de exerciții filozofice, cutreierător de mahalale. Pe urmele evenimentului, chiar dacă survine numai în conștiințe.