bookblog.ro

---

„Sindromul Irukandji” de Leonard Ancuța – fragment în avampremieră

Scris de • 15 June 2018 • in categoria Noi aparitii

ULTIMUL TREN SPRE KINSHASA

Realitatea e ca ploaia. Mai degrabă asemenea condițiilor de ploaie: s-ar putea să plouă dar s-ar putea și să nu, chiar dacă toate condițiile necesare au fost îndeplinite. Pentru că întotdeauna e necesar ceva peste, un declic, o provocare, ceva aleatoriu care să facă realitatea, ploaia, să se întîmple. Ceva cum e gravitația, spre exemplu, ceva care să facă totul să curgă, să curgă ca o poveste. Ca realitatea să curgă e nevoie de un impuls gravitațional, ceva care extrage ploaia din cer și o aduce pe pămînt. Fără un autor, ploile rămîn nespuse. Dar cînd se deapănă, cînd plouă, autorul, subiectul, este inculs. Este subsidiar propriei realități, propriei existente. Și ploaia și realitatea au autor, dar el va rămîne întotdeauna ascuns.

Așadar, realitatea e o ficțiune cu autor necunoscut. Cu toate astea, mulți dintre oameni trăiesc în universuri pe care și le creează singuri. Își confecționează realități în care să trăiască fericiți, își croiesc singuri realitățile nedureroase. Sunt cei care aleg pilula roșie, în loc s-o aleagă pe cea albastră, sunt oamenii care așteaptă ani de zile în stații de autobuz, sau în gări să le sosească fericirea. Era o băbuță care aștepta într-o stație de autobuz dezafectată să oprească o linie care nu mai exista demult. Și avea încredere în ea că la un moment dat o să oprească un autobuz acolo și din el o să coboare soțul ei demult plecat la război. Într-o zi a intrat în vorbă cu un moș care o tot vedea pe babă așteptînd în stație și ca să-i afle povestea a invitat-o la o cafea. S-au iubit cîte zile au mai avut de trăit după aceea. Autobuzul băbuței a venit, chiar dacă nu l-a văzut nimeni.

În Japonia un tren oprește într-o gară doar pentru a urca sau coborî un singur călător, o liceană. Autoritățile voiau să scoată harta din traseu, însă era această copilă care mergea la liceu la Tokyo și făcea naveta cu trenul. I-ar fi fost imposibil să mai ajungă la școală dacă trenul nu mai oprea acolo. Și iată cum acea haltă era și reală și ireală în același timp.

Putem avea orice realitate ne convine. Ne coafăm existența în funție de ceea ce ne dorim, de ceea ce ne trebuie, ne ajută să uităm, ne ajută să nu ne mai doară. Realitatea noastră este în fond un sumum al nevoilor, realitatea este suma fericirilor, cele pe care le putem obție pe orice căi. Indiferent dacă se petrec cu adevărat sau doar în vis, e suficient să credem în ele. Credința este uneori mai puternică decît orice realitate. Credința strămută munții.

Aș putea nega orice lucru al realității mele, orice lucru care nu mi-e de nici un folos. În lumea mea n-au fost războaie, în lumea mea nu există refugiați, în lumea mea nu există Antene, Dragnea, Iliescu, PSD, Johannis, Putin, sau Trump, nu există politică în general, nu există bani și nu există tabloide și vedete în Photoshop. În lumea mea nu există celebrități, cum nu există nici fast artificial și nici premii Grammy, Oscar sau Nobel. Pot să-mi imaginez lumea exact așa cum îmi place, și lumea mă ascultă și ia forma pe care mi-o doresc. Dacă vreau ca planeta mea să fie pătrată, Pămîntul se face dintr-o dată bidimensional și pătrat, și cerul e una cu pămîntul, și trăim și în ceruri și pe pemînt totodată, trăim viețile noastre ca niște benzi desenate.

Dacă vreau să fie Cărtărescu cel mai citit scriitor din univers, atunci este. Dacă îmi doresc să-i fac lui Claudiu statuie la Universitate și sute de porumbei deasupra, îi fac. Dacă vreau ca Nae Caranfil să ia Oscarul, îl ia. Sau Puiu. Sau oricare altul. Și pot să-l scot pe Leonardo DiCaprio, din orice distribuție, din cîteva mișcări de taste. Pac-pac și pot să văd Titanic, Inception, Shutter Island etc. fără el. Și nu doar atît, distribui pe cine vreau eu, uite dacă am chef îl bag pe Bruce Willis, în Titanic, și drama devine comedie, îl bag pe Stallone în ospiciu și avem comando și pe David Copperfield în Inception, că face coșmarurile să dispară. Sau pe Freud și devine documentar. Porno. Pentru că în lumea mea eu sunt Dumnezeul, și eu am toate motivele pentru care lumea există așa cum este. Spre exemplu, în lumea mea, Titanicul este doar un obiect al ficțiunii. Un prilej foarte bun pentru un regizor de film să spună o poveste lacrimogenă despre scufundarea unui transatlantic, alături de mii de victime, o tragedie cinstită, hrănită cu toate substraturile care gîdilă aparatul lacrimal, dragoste, trădare, luptă, înverșunare și chin, hotărît omul să facă o grămadă de lume să se emoționeze ca apoi să le ia banii. Că de fapt asta șmecheria, spui povestea, le iei banii. Și dacă o faci ușor artistic, dacă pui puțină emoție, le iei și mințile și banii.

Dar oricît ar fi de faine realitățile pe care ni le imaginăm nu trebuie însă să pierdem contactul cu realitatea zero. Nu trebuie să ne îmbătăm ca scufundătorii, amețiți de beția adîncurilor, care își pierd controlul și nu mai știu în ce parte e suprafața și amăgiți de propria minte se afundă tot mai tare în adîncuri, spre propria pieire. Povestea asta este ca un barometru, ca un altimetru, ca o busolă care îți arată în orice moment încotro e suprafața oceanului. Avem mereu nevoie de un reper, de o ancoră pe care să o aruncăm în realitatea zero, cea care ne ține legați de lumea în care suntem îndesați cu toți, cea în care ne iubim și ne urîm de adevăratelea, fără să ne mințim. Povestea asta este lucrul care dovedește că sunt treaz, că nu visez, că nu sunt în visul cuiva sau în imaginația cuiva. Ea arată că eu sun eu, nu altcineva, ea e titirezul meu, ca în Inception. Și tot povestea asta demonstrează că Liou este altcineva decît pretinde că este. El este visul, el este cel visat. El este Leonardo di Caprio, eu sunt Christopher Nolan.

Nota Llosa, într-o zi, în jurnalul lui, o scurtă poveste. Special pentru mine. Special ca eu să descopăr această pagină de jurnal și să-mi dau seama că el a fost cel care l-a văzut înaintea mea pe Liou, personajul care o să vă dea de furcă în această carte. El l-a văzut, și probabil el i-a povestit că este foarte posibil să trăiești într-o ficțiune. Pentru că nu doar el face asta, sunt atîția care trăiesc în ficțiuni, poate chiar și voi, cei care citiți acum aceste rînduri.Tocmai ca să nu ne pierdem, nici eu, nici voi, avem nevoie de o ancoră bine înfiptă în realitate. Sunteți cu mine acum și vă invit să pășiți în realitatea mea. Țineți minte! De acum înainte, doar această poveste, scurta poveste care urmează, ne mai ține legați de lumea reală. Ea este chepengul prin care ieșim / intrăm în universul nostru. Respirați adînc, relaxați-vă. Povestea asta este ca numărătoarea la hipnoză. Cînd vom termina de citit, vom păși deja în alt univers. Și ne vom trezi abia cînd…

Domnul Placide ne conduce într-o cameră goală, în care se află doar două măsuţe, cu două femei aşezate în faţa lor. Ne zice, cu o oarecare mîndrie: Aceasta este biblioteca din Boma. Mi le prezintă pe bibliotecară şi pe ajutoarea ei. Dar cărţile? Nu se vede nicăieri nicio carte! Îmi explică: sunt păstrate în cutii, în diverse locuri, şi într-o bună zi se vor construi rafturi şi cărţile se vor aduce aici iar camera se va umple de cititori. Între timp, bibliotecara şi ajutoarea ei vin punctual la locul de muncă, unde îşi petrec cele opt ore regulamentare. Au un salariu, desigur, la fel de fantomatic precum cărţile de care se ocupă.

Cu două zile în urmă, în Matadi, la 130 de kilometri pe fluviu în sus, am vizitat gara construită de Stanley: o clădire galbenă, solidă şi impunătoare, unde o placă mare anunţă că de aici a plecat primul tren spre Kinshasa (care pe vremea aceea se numea Leopoldville) pe 9 august 1877. Clădirea e plină de viaţă. Un detaşament de poliţie supraveghează instalaţiile şi există şi un şef de staţie pe care-l văd în birou, cu o şapcă şi un halat care presupun că reprezintă uniforma lui. În clădire am numărat cam douăzeci de persoane, bărbaţi şi femei, stînd la birouri, deschizînd şi închizînd sertare, făcînd ordine pe rafturi. Erau chiar funcţionari care stăteau la ghişeul de bilete. Nişte panouri uriaşe indicau orele de plecare şi gările în care oprea trenul de Kinshasa.

Dar ultimul tren a plecat de aici cu mulţi ani în urmă (nimeni n-a vrut sau n-a ştiut să-mi spună cînd anume). Cu toţii trăiau într-o ficţiune, exact ca personajele lui Juan Carlos Onetti din cartea acestuia, Şantierul naval. Se duc la serviciu zilnic, umplu formulare şi carneţele, actualizează rapoarte şi se odihnesc duminica. Treptat descopăr că întregul Congo e plin de asemenea ficţiuni. Chiar şi aeroportul internaţional din Kinshasa are un terminal de pe care au dispărut companiile, şi cu toate acestea lucrătorii merg la serviciu dimineaţa şi seara, la fel ca înainte.

Ce se întîmplă? E vorba de un exerciţiu de colectiv de magie, ca la acele popoare primitive care, aşa cum povesteşte Frazer în ”Creanga aurită”, lovesc pămîntul, imitînd căderea stropilor de ploaie, pentru ca astfel, molipsindu-se, cerul să-şi deşerte apa pe pămîntul uscat? Dar nu e nimic primitiv, e un comportament extrem de civilizat în această recurgere la ficţiune: mii de congolezi continuă să meargă la serviciu, deşi ştiu foarte bine că respectivele locuri de muncă nu mai există. Ei fac tot ce pot. Nu pot învia locomotivele dispărute, nici cumpăra cărţi pentru bibliotecă, nici mitui companiile aeriene să revină în ţara lor. Cînd realitatea devine irezistibilă, ficţiunea se transformă într-un refugiu. Este un exerciţiu colectiv de speranţă. La fel ca în literatură, despre care spun că congolezii nu o citesc, ei o trăiesc. -  Mario Vargas Llosa, Boma, noiembrie 2008

Aceasta este lumea mea.
O puteţi compara cu orice vă trece prin minte. Poate fi o potcoavă găsită sau un mustang sălbatic. Un ac cu gămălie sau un ac de cusut plăgi. Poate fi Urletul. Cel care conţine în sine toate urletele pămîntului. Ecoul. O suflare de vînt sau un ajutor cînd ești la tablă. Un teatru magic sau un banc răsuflat. O puteți compara cu Congo. Cu o ficțiune sau cu un un accident aviatic.

În lumea aceasta orice e posibil. Pot coexista fără nicio contradicţie şi logicul şi ilogicul şi existenţa şi nonexistenţa. În realitate lumea mea există la fel de mult cît nu există.
Nu am nicio problemă cu asta. Eu vă vorbesc despre ea şi vă spun că este aşa cum oricare dintre voi şi-ar putea dori-o. Este o lume pe care creatorul însuşi ar fi vrut să o conceapă.
Dar de data aceasta i-am dat peste degete. Aceasta e lumea mea, eu deţin drepturile de autor.
Este o lume lipsită de însuşiri. Nu are o formă anume, o dimensiune, o culoare, un miros. E preschimbabilă, se înlocuieşte pe sine din clipă în clipă, devine în fiecare moment o altă lume, de asemenea lipsită de însuşiri.

Timpul nu curge aici. Mai precis timpul este altfel aici şi nu merită să-l mai numim timp.
Din aceste cauze lumea pe care v-o prezint nu are statut ontologic. Există înainte de a se naște și poate muri în fiecare moment, dacă nu mă gîndesc la ea. Este legată de mine și este independentă de mine. Fără mine e o statuie pe dinafară și viață înlăuntru. Ca în oamenii aflați în diferite stadii ale somnului. Sau în cei care mor.

Aş putea să spun că în lumea mea există noţiunea de durată. Că au loc evenimente. Că se întîmplă ceva, de pildă o crimă. Dar tot atît de bine vă pot spune că de fapt vă înşelaţi, crima nu a avut loc în realitate. Nici măcar în afara realităţii. În lumea mea nimicul este material iar posibilul are marje exponenţiale de eroare. Nu are sens să vă explic cum vine asta fiindcă aici noţiunea de sens nu există. Nici măcar bunul simţ al gîndirii. Nici măcar gîndirea.

La început mi-am dorit să înlocuiesc gîndirea cu ceva primordial, anterior ei. Să concep gîndirea ca o cauză a gîndirii, cu ceea ce o face pe ea posibilă. Apoi mi-am dat seama că nici nu trebuie să merg atît de departe. Orice logică este superfluă în spaţiul meu. La fel cum apa se scurge într-o chiuveta, formînd un mic vîrtej în jurul sifonului. Cad teoretic în mine, sunt milioane de torente unite cu milioane de mici descărcări electrice. Sun zen, sunt buddha, sunt iubirea creştinească. Sunt toate la un loc şi antiteza lor. Sunt omul perfect în forma imperfectă sunt opusul unei judecăţi apodictice dar sunt şi apodicţia în sine. Îmi beau cafeaua pe o masă aşezată pe tavan. Fumez şi arunc scrumul pe jos, nu-mi pasă, podeaua care mi-e tavan acum nu-mi foloseşte la nimic. Oricum nu trebuie decît să îmi doresc să se cureţe şi se curăţă.
Dar nu-mi doresc.

Îmi place să îmi imaginez lucruri.

Îmi place apoi să notez aceste lucruri.

Îmi place să trăiesc.

Îmi place apoi să vă fac și pe voi să trăiți.

Ascultați vocea:

out of my head you flow
from my heart to my soul
watch the energy`s snow
(juno reactor modified version)

Aş vrea să existe o lume nelocuită. O lume-muzeu pe care să o vizitezi pe cu senzația unei măreții apuse care îți oferă emoția unui monument arheologic, unul care s-a păstrat intact. Ca și cum te-ai întoarce în orașul natal și l-ai vedea neschimbat, neevoluat, rămas așa cum îl știi, doar cu paloarea aia de ceară muzeală. Să vezi maşinile mergînd pe stradă, avioane zburînd, metrourile oprind goale în staţii pustii, deschizînd inutil uşile şi închizîndu-le la fel, totul mecanic și cu o tristețe mecanică, de parcă ai vedea gesturile unei cusătorese mînuind acul în stofa rochiei negre, de înmormîntare.
O lume ca o animaţie a unui creator pervers care s-a ambiţionat sau poate a uitat de oboseală să-i dea şi suflet.
În mintea mea există o lume în care sunt numai oameni.
Oameni şi nimic mai mult. Oameni trăind în omenescul din ei.
În omenescul din mine.
O mare imensă de oameni. Goi. Înlănţuiţi în atingeri fără nici o oprelişte. Dar fără căldură.
În lumea asta nu există clădiri.
Drumuri. Limite. Paturi.
Nu există ploaie.
Nu există trecut şi nici viitor.
Nu există dumnezeu. Nu există păcat. Nu există căldură.
Aceasta este o lume adevărată. Lumea ideală a oamenilor.

Pentru că oamenii nu se încălzesc cu oameni, oamenii preferă focul.
Între două descărcări electrice între doi neuroni ai mei a crescut o lume perfectă.
Oameni şi numai oameni şi dorinţa lor de a face foc, de a face dragoste unul cu altul fără să ţină seama că totul arde. Că totul arde și se duce, se transformă în cenușă.

Că toate arderile noastre, că toată dragostea noastră ajunge cenușă.

Că nu e foc, nu e dragoste, e cenușă.
E sex și în această lume oamenii vorbesc prin sex. Cînd tac, fac de asemenea sex.
Fiecare noţiune se reduce la sex.
În capul meu oamenii mei fac sex neîncetat. Împărtăşesc aceleaşi senzaţii.
Din ei se ridică o energie care le înlănţuie trupurile. E ca o dragoste care spală mirosul de sex.
Oamenii aceştia fac sex cînd vor să mănînce. Fac sex cînd vor să călătorească în celelalte colţuri ale lumii. Fac sex aşa cum se transmite un impuls luminos dintr-o parte într-alta a universului.
În lumea aceasta oamenii fac sex cînd vor să mintă.
Fac sex cînd vor să se despartă de amantul favorit.
Fac sex cînd vor să-şi ia un animal favorit. Fac sex cînd sunt trişti că în lumea aceasta nu există cîini pisici peşti păsări îngeri.
În lumea mea oamenii fac sex cînd vor să facă dragoste şi fac dragoste cînd vor să facă sex.
Cînd vor să trăiască, fac sex.
În loc de cafea fac sex.
În loc de bună ziua fac sex
În loc de poezie fac sex.
În loc de moarte fac sex.
În lumea mea sexul este dumnezeiesc.
Prima coborîre a lui Mesia este aşteptată ca o nouă poziţie de sex.
Un singur vis este visat de toată lumea şi acesta este cea mai tare partidă de sex.

 

Aceasta este lumea mea.

Aceasta este angoasa mea.

 

Nu mă atinge. Sunt obosit.

Nu pot face nimic cu tine acum, sunt obosit.

Sunt atît de fragil că atingerea ta m-ar face fum de țigară.

M-ar face vis într-o pușculiță blindată.

Nu mă atinge.

Din oboseala mea poți face cavou pentru îngeri.

Nu mă atinge. Sunt extrem de obosit.

Mă găurește ploaia.

 

Mă găurește umbra.

Mă găurește lumina.

Mă găuresc și gîndurile.

Nu mă atinge. Oboseala e atît de grea că fumul țigării dacă m-ar atinge

m-ar duce departe și m-ar înjunghia acolo, pe tăcute.

Sunt foarte obosit.  Nu mă atinge.

Am teama că atunci cînd vreau să fiu eu însumi, cînd sper să mă regăsesc, cînd mă voi căuta pe mine, voi găsi altceva acolo. Ceva la care nu m-am aşteptat. Lucru care se poate întîmpla, de altfel, oricui. De aceea cei mai mulţi se refugiază undeva, în religie, în cotidian, în depresie, în demenţă, în alcool, în dragoste. Frica de a nu fi omul la care visează îi face pe oameni să se abandoneze. Să transfere grija asta în seama alcuiva sau a altceva.

Nu mă atinge.

Eu trăiesc în lumea din mine, şi în acest univers, orice mă atinge e din alt univers.

Nu mă atinge. Nu aprinde lumina. Sunt asemenea întunericului.

În aerul din Kinshasa plutește un spor de ciupercă. O ciupercă mică și plină de otravă ca irukandji. Dacă va face vreodată pălărie și veți mușca din ea veți visa odată cu mine. Vă veți aminti odată cu mine. Pentru că dacă un pinguin salvat de la moarte de un bătrîn poate să înoate 8000 de kilometri în fiecare an ca să își vadă salvatorul, să îl salute și să-i spună că n-a uitat, cred că măcar atît sînt dator și eu față de voi, să înot 8000 de kilometri înapoi în realitatea mea, acolo unde timpul încă se scurge în chiuveta inimilor și să vă spun o poveste.

0000000000000010000000000000000000000000010000000000000001

El, tînăr student la filosofie o vede pe ea noaptea la 3. El cobora scările căminului, avid de o băutură sau mai multe, cu băieţii, la o terasă. Ea se întorcea de undeva, probabil de la o mică şuetă stropită cu alcool, după o repetiţie la teatru. Avea părul verde, purta o rochie lungă, cu falduri, botine şi jambiere în dungi multicolore. Jambierele i se vedeau pentru că îşi ţinea poalele fustei ridicate ca să nu calce pe ele în timp ce urca scările.

El i-a văzut ochii exoftalmici, deschişi la culoare, i-a gustat privirea pierdută, rătăcită undeva într-un ghemotoc de gînduri .

A privit-o uluit vreme de cîteva secunde, cît au trecut unul pe lîngă celălalt.
În sufletul lui toate temeliile s-au cutremurat.
Peste o săptămînă o revedea pe terasa de la rădăcina căminului, bînd bere în compania unui amic. L-a încolţit pe respectivul în momentul în care a plecat să se uşureze în toaleta comună.
- O cunoşti? Cine e?
- E colega mea de grupă!
- E singură? Are pe cineva?
- Din cîte ştiu eu, nu. De ce? Vrei să-ţi fac cunoştinţă cu ea?
- Nu! Prefer să se întîmple de la sine.
Şi s-a întîmplat. Peste încă o săptămînă, la aceeaşi terasă.
El ieşise împreună cu un prieten, la o sticlă de vin.
Ea era cu o prietenă, beau bere.
El şi amicul se amuzau pe seama unui film care rula pe televizorul terasei. O producţie cu pretenţii, dar care era de o stupizenie crasă.
El comenta cu voce tare, dar nu ostentativ, replicile deosebite ale filmului. Se simţea în largul lui, era la doar cîţiva metri distanţă de ea. Nu căuta să atragă atenţia, nu în mod special.
Pur şi simplu se comporta ca şi cum ea n-ar fi fost acolo. Era agreabil şi natural, aşa cum ea era fermecătoare şi liniştită.
La un moment dat, s-a ridicat şi a plecat.
El a venit mai aproape, lîngă scaunul ei. Ştia cumva în sinea lui, că va reveni.
Peste 10 minute s-a întors.
Nu şi-au dat atenţie, vreme de mai bine de un sfert de oră.
Apoi au început să discute normal, ca şi cum se ştiau de mai demult.
La început au abordat literatura.
El tocmai terminase de citit Mantisa, de John Fowles. Ei îi plăcea autorul, îl studiase şi la şcoală, dar cartea asta era mai nouă, nu apucase s-o citească.
El s-a oferit să i-o împrumute. I-a desconspirat chiar puţin din început, ca să o întărîte.
- Ştii, cartea începe cu un tip care are un accident de maşină. îşi pierduse memoria. În spital, doctoriţa şi asistenta fac sex cu el. În scop terapeutic, cică, pentru că în creier, centrul memoriei e localizat lîngă cel al orgasmului. Dar nu în asta constă trama cărţii…
- Interesant. Chiar aş vrea să citesc.
- Cînd urcăm scările, o să intru pînă în cameră şi o să-ţi aduc cartea.
- Foarte tare! Chiar îmi doream s-o citesc, dar n-am avut bani să mi-o cumpăr. Auzi, dar tu la ce facultate ești de citești Fowles?

- La Filosofie. Dar nu e important. Important e că-mi place să citesc.

- Aha. Ai putea să mă inviţi la tine în cameră. Nu am văzut niciodată cum arată camera unui filosof. Dacă îmi place, rămîn!
- Nu cred că se poate. Nu cred că putem dormi trei într-un pat.

A rămas sprijinită cu fundul de calorifer, ușor abătută.

I-a adus cartea.
- Tu stai la 5? Hai că urc împreună cu tine, să te conduc. Poate îmi arăţi tu camera ta.
- Şi la mine e aceeaşi situaţie, i-a replicat, uşor acid.
La uşă se priveau uşor intimidaţi. Ea ar fi trebuit să intre, dar ceva o reţinea. Nu ştia ce.
El ar fi vrut să spună ceva care să o facă să mai stea. Deja îşi folosise resursele, ceruse număr de telefon, spusese acel “ne mai vedem”, iar ea stătea cu mîna pe clanţa uşii gata să apese.
În momentul în care a simţit că ea îşi lasă greutatea în podul palmei şi-a închipuit că se va sfîrşi. S-a apropiat de ea, i-a trecut o mînă pe după umeri şi a tras-o spre el. Fără să forţeze. Energic însă.
A privit-o în ochi o fracţiune de secundă, căutînd un răspuns.
Niciodată n-a ştiut dacă ea a avut timp să se gîndească la unul.
S-au sărutat cu sălbăticie, ca doi canibali ce vor să se devore unul pe celălalt.
Cînd mai tîrziu s-au oprit să respire ea i-a spus.
- Nu putem intra la mine.
- Să urcăm pe cămin atunci.
- Ce idee! Porno! Cred că de-aia îți zic colegele mele băiatul de pe cămin!

- Nu știu cine sunt colegele tale!

- Nu contează! Hai să ne-așezăm!
S-au aşezat pe izolaţia de smoală a căminului. Mirosea a fum şi a putreziciune, dar nu conta. Ea mirosea a rai.
S-au îmbrăţişat ca şi cum ar aştepta sfîrşitul lumii şi au dormit acolo, uitînd de lumea obişnuită care începea să prindă viaţă în aburii dimineţii.

În lumea mea astfel de lucruri reprezintă doar un fapt existenţial.
Ca un dat, o chestie care dintotdeauna a fost acolo şi pe care nu trebuie decît să-l descoperi.
Fiindcă în lumea mea existenţa şi non-existenţa împărtăşesc aceeaşi valoare de adevăr.
Cînd ai nevoie să se întîmple ceva, se întîmplă.
Ceva ne-existent trece în existenţă. Un punct devine dintr-o dată cerc. Iar cercul acesta trece prin tine, prin toată viața ta, ținînd în el un eveniment impalpabil acum, o amintire, ceva pe care îl rememorezi acum, face parte din ființa ta, te schimbă, se înlănțuie cauzal cu alte evenimente, face parte deja din lanțul care scoate din fîntîna memoriei găleți pline cu apă rece, bună de băut.
Sau altfel, te gîndeşti că viaţa este un cearşaf pe care poţi să-l împătureşti în orice formă vrei.
Uite aşa suprapui clipa de azi peste cea de pe cealaltă parte a cearșafului. Viața și moartea în același timp, împreună. Ca o blasfemie, ca o reușită, ca o desfătare. .
Orice durată îşi pierde noţiunea de cantitate cînd pui colţurile cearşafului în locurile în care n-ar trebui să fie.
Orice cearşaf poate fi o bandă a lui moebius şi durata devine eternă.
Orice cearşaf se poate deşira în milioane de fire şi imediat se nasc milioane de existenţe alternative.

Aceasta poveste este și va fi adevărată. Dar dacă pliem cearșaful, dacă îi atingem colțurile și dacă vă închipuiți o întîlnire între universuri, atunci povestea se schimbă. De fapt este o altă poveste dintr-o altă realitate. Numai că în lumea mea, în realitatea mea, toate realitățile sunt la un loc, împreună. Sunt realități trecute, sunt realități al căror prezent s-a consumat. Și cu toate astea, prezentul acela e aici, acum. Pentru că prezentul acela trecut îl cărăm cu toții către moarte, prin timp. Cînd timpul nu mai există totul devine dintr-o dată prezent și toate se întîmplă deodată. Și atunci suntem copleșiți și speriați, atunci suntem vulnerabili și ceva din creierul nostru mușcă, mușcă și vrea să facă totul mai simplu, mai ușor, să îl reducă la dimensiunile cele mai mici ca să îl poată controla și înțelege.
Lui îi păcea să vină în căminul acela de lîngă facultatea de drept pentru că întotdeauna ieşeau chefuri superfaine în sălile de lectură. În toate trei, la etajele 2, 3 şi 4.
Pe vremea aceea o cunoscuse pe Dinasty. Aşa îşi spunea, din cauza unei dinastii de împăraţi romani al cărei nume îl purta în realitate și era mîndră de asta.
El ieşise împreună cu mai mulţi colegi de facultate într-un bar. Puneau la cale o petrecere. Urma să aibă loc în apartamentul pe care îl închiriase în urmă cu o săptămînă.
La un moment dat au intrat două tipe superbe, o blondă şi o brunetă.
Înalte, distinse, provocatoare. Îmbrăcate la modă, cu rochie scurtă, bocanci și jambiere pînă la genunchi.
Blonda s-a aşezat la o masă lîngă ei. Bruneta s-a dus la bar să comande.
I-a plăcut atît de tare blonda, încît euforizat de la vodka i-a adresat o invitaţie în gura mare, peste masă.

- Tu nu vrei să vii la chef?

Ea i-a raspuns direct, fară nicio inhibiţie.
- Ba da. Cînd şi unde e cheful?
- La mine acasă. Diseară!
- Perfect. Sună-mă la numărul ăsta pe la 8 seara să stabilim cum ne întîlnim.
- Să ştii că te sun. O să fie mişto, pe bune! Porno!
A sunat-o. A venit. De 20 de ori mai provocatoare.
Blugi, bocanci roşii cu design moto, bluză neagră cu fermoar frontal,  de sus pînă jos. Un fermoar care se termina acolo, în zona aceea visată de toţi puştii între 14 şi 84 de ani.
La petrecere, toţi colegii lui erau invidioşi.
- De unde mă-sa ai găsit bunăciunea asta? E colosală, frate!
- Am agăţat-o în bar.
- Eşti tare, bătrîne! Dar dacă nu ești hotărît să i-o pui, mai bine lasă pe altul. E mult prea bună ca să rămînă nefe!
- Păi abia ne-am întîlnit. Nu cred că a venit special pentru asta. Uite, se distrează.
Ştia să se distreze. Îi plăcea să bea.
Odată, cînd erau împreună pierduţi prin ţară, într-o cameră de hotel infestată de o grămadă de testosteron, alături de nişte masculi înfierbîntaţi care nu visau decît să o îmbete ca să o facă poştă, a băut cu ei pîna i-a leşinat. El căzuse victimă de mai devreme, frumuseţea ei era atît de adîncă, pătrunsese atît de puternic în el, încît atunci îl făcuse să uite de orice intenţie de natură sexuală.
Dar asta a fost la ceva vreme după ce ea a venit la cheful din apartament. Acolo s-au luat în braţe unul pe altul şi nu s-au mai dezlipit pînă tîrziu, ca nişte siamezi. Dansau, beau, își zîmbeau, se mîngîiau și trăiau o apropiere mai caldă și mai sexuală decît un coit în sine.
Lumea din jur devenise aproape ostilă, pătimaşă pentru norocul succesul şi inocenţa lui în faţa unei futai mai tare decît în imaginaţia diavolului. Toți și-ar fi dorit să-i ia locul, să țină în brațe frumusețea pură, nealterată, frumusețea în sine a unei femei de 18 ani, frumusețea aceea din care o femeie se hrănește tot restul vieții pentru a crea cealaltă frumusețe, interioară.
Se îmbătaseră amîndoi, din același izvor al frumuseții, plus ceva tărie. Apoi, în zori, a ieşit cu ea la o scurtă plimbare prin faţa blocului, în aerul proaspăt al dimineţii.
Ea îşi dorea puţină linişte.
El voia un sărut. S-au sărutat.
Inima crescuse în el, aproape că-i plesnea fermoarul pantalonilor.
În timp ce el plutea în lumina lunii amestecate cu ivoriul dimineții, ea a început să dea la boboci.

Atinseseră limita de sus a celui mai mare extaz. Petrecerea s-a încheiat. A fost un mare succes, care l-a costat însă mutarea din apartament. Vecina de dedesupt s-a plîns proprietarului că i-a căzut lustra în seara respectivă.
Asta a marcat începutul unui alt vis, visul înghițitorului de săbii.
Un vis care făcea din realitate un circ anost cu animale bolnave şi lame ruginite.
Dinasty şi el au început să se vadă tot mai des. Întotdeauna mergeau la cîte un bairam, se îmbătau şi cam atît. De fapt puţin mai mult.
Ea protesta tot timpul că s-a săturat de toţi bărbaţii care nu vor de la ea decît un singur lucru.
El a asigurat-o că nu e la fel ca ceilalţi. Că o apreciază pentru ce este nu pentru cum este.
Ea s-a bucurat tare şi de atunci au început să facă duşuri împreună. Chinuitor pentru el, cu o satisfacţie sadică pentru ea.
Apoi a urmat un chef la care s-au îmbătat înfiorător. Ea a adormit, el se înfrupta din aprecierea celorlalte femei de acolo.
În lipsa ei, aura lui era mult mai pală.
În seara aceea însă, devenise cărtăresciană, orbitoare. De fapt ea era nobelul pentru orice autor în viață.

Frumuseţea ei prostea pe toată lumea. În primul rînd pe bărbaţi. Toţi erau amabili, servili, disponibili. Toţi ar fi ros obiectele pe care le atingea.
Femeile aproape că o urau de invidie. Ea era centrul universului şi bărbaţii roiau în jurul ei ca un cîmp de meteoriţi.
În schimb, femeile îl plăceau pe el.
Cumva, se poate spune că şi el se hrănea din cîmpul ei magnetic.
Prezenţa ei îl transforma în semizeu, fiindcă el era bărbatul care era întotdeauna cu ea.
Evident că el avea magnetismul lui, însă în lumina întîmplării de a fi împreună cu ea, strălucea ca o supernovă.
Iar femeile îi tratau ca pe un semizeu.

Femeile se invîrteau în jurul lui ca nişte titirezi. Se ciocneau de el, el le schimba direcţia.
Peste cîteva clipe reveneau. O mişcare browniană în care electriza mai mult şi atrăgea minţile umede ale duduiţelor ce se scuturau erotic pe muzica rock ’70 de la acea petrecere.
Lui i se părea foarte mişto, înconjurat de atîtea perechi de sîni, drept pentru care împărţea sărutări în toate direcţiile.
Apoi a văzut părul lung şi blond, picioarele lungi, bocancii înalţi. S-a trezit Dinasty, şi-a spus.
S-a strecurat în spatele apariţiei, cuprinzîndu-i sînii cu mîinile.
Pardon, cred că am făcut o confuzie, s-a scuzat în secunda următoare, uşor încurcat.
Era privit de o pereche de ochi albaşti, genul acela de albastru chinezesc, care nu îmbătrîneşte niciodată.
Figura aceasta era mult mai blîndă, mai diafană decît a prietenei lui. Iar ochii aceia îl priveau ca şi cum l-ar săgeta vinovaţi de vinovăţia lui.
Nu era Dinasty, categoric, însă era ceva mult mai adînc. Asta a simţit atunci. Nu s-a îndrăgostit pe loc, dar în jumătatea de oră care a urmat, deja simţea că vrea să ştie cît de mult din acel albastru al ochilor se poate scurge în el.
Pe Dinasty a mai întîlnit-o peste cîțiva ani, cînd deja vraja ei se estompase în lumina altor femei.
Parcă și frumusețea ei scăzuse în intensitate, fusese alterată sau furată cumva, Au povestit despre ce se întîmplase între timp. El rămăsese în esență același. Ea devenise lesbiană convinsă şi ura în continuare bărbaţii fiindcă nu visează decît la un singur lucru.

Ce s-ar fi întîmplat dacă peste acei ani, Dinasty s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de el?
În universul meu acest lucru este posibil, de fapt chiar s-a întîmplat.
Nici nu ştiu care variantă ar fi mai interesantă de relatat.
Poate cea în care el nu-i mai dă nicio atenţie? Ea se tîrăşte la picioarele lui, îl urmăreşte în viaţă, pas cu pas, timp de 50 de ani, îl ajută, îi este singurul prieten loial de pe pămînt, dar el nu apreciază asta, aşa că la 68 de ani, ea se sinucide îndurerată.
Sau cea în care cei doi rămîn împreună pentru cîţiva ani, îşi dau seama că nu sunt făcuţi unul pentru celălalt şi se despart prieteni?
Sau varianta în care unul dintre ei moare într-un accidend stupid?
De fapt povestea nici n-ar mai fi existat dacă s-ar fi terminat cumva. Poveștile bune nu se termină. Poveștile proaste încearcă varianta în care se căsătoresc şi devin un cuplu obişnuit, fac cîţiva copii, merg în excursii şi se mai ceartă din cînd în cînd, din cauză că el preferă la mare, iar ea la munte.

Tocmai de aceea cred că mai putem lua în calcul încă o poveste. O poveste la fel de adevărată, o altă pliere a cearșafului. Sau a vieții. O poveste în care el nici nu mai știe cine-a fost Dinasty.
În schimb o cunoaște pe Alex. Și capătă o obsesie pentru ea.
Într-o seară în care era plictisit şi ar fi plecat acasă, dar era aniversarea zilei de naştere a unui prieten şi trebuia sărbătorită într-un bar.
Ceilalţi se distrau, el privea cu apatie feţele lucioase şi se întreba cît mai rezistă în acel peisaj.
Pînă a văzut-o, sentimentul inutilităţii şi pierzaniei se cuibărise în el ca o tenie.
După aceea a început să se frămînte. Cum să facă să intre în vorbă cu ea.
Domnişoara stătea la masă cu un individ cam plapînd de statură, cu un început sănătos de calviţie, în ciuda vîrstei destul de mici. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani.
Ea îl asculta plictisită, dar insista şi persevera să se facă simpatic. Cu fiecare clipă care trecea, ochii ei se întristau şi mai tare.
După vreo 10 minute s-a convins că e momentul să intervină.
A cumpărat o sticlă de vin de la bar, a cerut două pahare. Avea de gînd să meargă direct la masa ei şi să-i propună să bea împreună.
Norocul a fost de partea lui. Chiar înainte să plătească, s-a trezit că a venit lîngă el, probabil vroia să comande ceva.
- Salut!
- Salut!
- Am observat că tipul de la tine de la masă te cam agasează. M-am gîndit să te scot din impas. Uite, am luat sticla asta de vin şi mă pregăteam să te invit să o bem îmreună. Ce zici?
- Păi nu sunt cu tipul ăla. Tocmai voiam să-mi iau o bere. Ce vin ai acolo?

- Roşu! Demisec!

- Mulțumesc, nu știu, mă duc pînă la toaletă şi dup-aia mai vedem!
A așteptat-o. Secundele se topeau greu, ca lumînările. Cînd s-a întors, au mers împreună la masa ei.
Au vorbit despre toate relele din lume. Despre atentate. Despre conspirația mondială și despre războaiele din umbră. Despre destine. Despre șanse. Despre viitorul care nu mai vine și despre prezentul orb în care ne trezim în fiecare dimineață, cînd norul tău plutește în direcția greșită. Au analizat de ce numai unora li se întîmplă să aibă noroc. De ce fiecare dintre ei nu au şanse.
Dimineaţa s-au despărţit ca doi buni prieteni.
- Mai vorbim!

- Sigur că da! Cum te cheamă?

- Las` că afli tu! Data viitoare!

- Păi și data viitoare? Mă întorc abia peste două săptămîni!

- Nu-i tîrziu nici atunci!
El a plecat a doua zi la Geneva. Fără să știe mare lucru despre ea. Fără să-și dea seama că în acea seară se crease o legătură între ei. O legătură care arată că omul e cea mai puternică ființă din univers. Pentru că e capabil să creeze o legătură, o forță pe care nici cea mai brutală energie din univers n-o poate distruge. O forță capabilă să modifice viitorul, capabilă să schimbe fluxul de informația care năvălește continuu spre noi și ne coordonează acțiunile. Realitatea. Prezentul.

Devenim cu adevărat puternici cînd reușim să controlăm destinul. Implicit putem controla și prezentul. Realitatea. Trebuie doar să ne dăm seama de asta.
Peste 2 săptămîni, cînd s-a întors, s-a dus imediat în barul în care o cunoscuse.
Nu a aşteptat mai mult de o oră pînă să apară.
S-au recunoscut, şi-au zîmbit, s-au aşezat la aceeaşi masă.
Şi-au luat fiecare ceva de băut şi din acel moment au început să se joace de-a dresorii de șerpi. Doar că în loc de șerpi au preferat drumuri. Au preferat nebunia frumoasă care ține puțin, au împletit timpul lui cu al ei pînă s-a făcut zi, apoi noapte, iar și, iar noapte și tot așa. Porno.

Au început să se joace cu realitatea pentru că și-au dat seama că sunt cei mai puternici din univers.

Nu, categoric nu. Niciodată nu a fost aşa.

A fost altfel.
Nu Alex o chema pe fată, ci Paula. Da, despre ea e vorba. Şi că n-a cunoscut-o într-un bar, ci pe trepte la metrou. Era chetar, în perioada cea mai luminoasă și mai înfloritoare a chetei. În primăvara chetei, cînd a fi rocker pletos și hippiot, îmbrăcat cu blugi vechi și evazați și cămăși înflorate sau de in, era marca unui tip citit, elevat, cunoscător de muzică bună și de chefuri delirante. Cele mai tari din oraș.

Era universul chetei, cînd lumea încă mai zîmbea și avea speranțe, cînd încă nu apăruse socializarea electronică și cînd bărbații vorbeau în față femeilor, cînd nimeni nu se ascundea după avataruri, cînd o chitară și un blockflute erau la fel de tari ca acidul, cînd exita MBL-ul, adică Mai Bine Lasă, barul de la castel din Cișmigiu, cînd lumea era mai bună și mai darnică și puteai să mergi cu inima la vedere și întotdeauna venea o mîngîiere și cînd ploua nu era așa cîinește, cînd băieții tineri fără bani zîmbeau și cereau fără nicio ruşine monede la fete, ca să-și de băut și nu era nici o rușine.

Era unul dintre ei, dintre acei chetari care dovedeau din plin că lumea era mai bună și îi mergea mai bine. Pentru că cine nu îți dădea bani, îți oferea măcar un zîmbet, nu o privire crudă, acră și furioasă. Pentru că fumul de țigară se ridica spre Pleiade și Pleiadele sclipeau ca o ploaie de argint peste oraș. Și era o primăvară în care dacă împărțeai cu cineva un covrig, o țigară și-o votcă mică, era ca și cum ai fi făcut într-un mod mult mai intim, dragoste cu el. Deveneai frate cu el.

Era chetar și iubea asta. Iubea libertatea de a avea ceea ce soarta hotăra. Era împăcat cu sine și știa că destinul făcuse pace cu el, oferindu-i tot ce avea nevoie. Iar el nu avea nevoie de prea mult, doar de aceea forță care manipulează viitorul, prezentul, și face trecutul să fie frumos, tot mai frumos.

În ziua aceea prinsese loc bun, pe treptele de la metrou de la Romană. Și fiecare pas pe care îl făcea pe trepte îl înălța. Începuse bine ziua aia, mai întîi filmase pentru buletinele de știri, cocoțat cu Dolphy sus de tot, pe bloc, deasupra coloanelor, un protest pașnic sau o simulare de sinucidere, nici nu contează, fusese deasupra tuturor și se simțise liber. Acum era în fața torentelor de oameni care urcau spre suprafață de la metrou și era convins că ziua avea să se termine în cîștig.

Aborda în special fetele. Erau mai darnice și mai econoame, ele aveau mai mereu niște mărunt. Unele chiar se simțeau flatate că le băgai în seamă.
- N-aveţi nişte mărunt?

Se codeau, zîmbeau, se gîndeau și se răzgîndeau, priveau pe furiș băiatul pletos cu cămașă.

- Haide, două, trei monede, ceva mărunt pentru un rom românesc!
Ea avea, dar trebuia să dea un telefon.
L-a văzut de cînd a început să urce, era tînăr, rebel, cu privirea sclipitoare, îmbrăcat în blue jeans original - rupţi ca să pară mai trendy, camaşă de firmă necălcată.
Chipul îi era numai zîmbet, spunea că nu are nimic de pierdut, tocmai de aceea vă puteţi molipsi de la mine, dar daţi-mi o monedă.
L-a plăcut şi şi-a dorit din tot sufletul să fie abordată.
I-ar fi dat toţi banii din buzunar numai să-i ceară.
Cînd s-a apropiat de el aproape că se înroşise de emoţie.
El a măsurat-o scurt, apoi şi-a înfipt privirea pînă în adîncul sufletului ei.
S-a simţit dintr-o dată dezbrăcată şi o căldură plăcută, venind de undeva din stomac, a cuprins-o pe neaşteptate.
- Ai cumva o monedă? Sau mai multe? Aş avea mare nevoie, ştii mi-ar plăcea să mă întîlnesc cu o fată frumoasă, aşa ca tine, şi să o scot în oraş la un suc! Ce zici, mă ajuţi?
I s-au înmuiat picioarele. S-a oprit din mers, nu ca să se caute de bani, ci ca să nu se vadă că-şi pierde echilibrul.
Felul în care-i vorbise o stîrnise şi mai tare.
I-a dat trei monede. Se gîndea că după ce sună, se va întoarce să-i dea şi restul.
- Ştii cumva un telefon public pe aici? Unul care să şi meargă, cel de jos e defect!
- Da, e unul cîţiva paşi mai încolo, dacă vrei te conduc. Asta dacă nu te deranjează să mergi lîngă un tip fără bani!
- Nu, nu, stai liniştit. Nu-mi fac probleme sau impresii aiurea.
- Eşti studentă? Eu sunt la filosofie. Majoritatea banilor îi dau pe cărţi, dar nu prea mulţi, că n-am de unde. Oricum, cred că ştii cum e cu banii, niciodată nu ajung, oricîţi ai avea.
Încerca să nu audă tot ce-i spune. Chiar dacă nu i se părea corect, îl înţelegea. În fond ce să facă? Să muncească part time la o firmă care-l exploatează, care-i oboseşte intelectul, transformîndu-l într-un animal de povară? Nu credea că el ar fi acceptat aşa ceva. Dacă se descurcă şi altfel, de ce nu? Unii oameni merită să rămînă frumoşi toată viaţa, sau măcar cît mai mult timp.
- Acesta e telefonul. Cred că merge şi fără fise, am impresia că s-a blocat una acolo. Foloseşte-l cu încredere, vorbeşte cît vrei, dar nu exagera ca să nu se prindă lumea. Eu mă întorc la metrou. Dacă mai fac rost de cîţiva bănuţi aş putea să te invit la un suc dup-aia. Ce zici? Mai gîndeşte-te, mă găseşti acolo.
S-a îndepărtat ca un norişor într-o zi foarte însorită.
După ce i-a spus idiotului că s-a terminat şi că deja şi-a luat bagajele de la el, s-a simţit de zece ori mai bine. Avea gura uscată şi chiar i se făcuse poftă să bea ceva.
Nu suc, poate o bere ar fi fost mai pe gustul ei.
- Oare ce-o să creadă despre mine dacă mă întorc? Că sunt una dintre proastele alea? Numai un dobitoc ar crede aşa ceva. Nu pare genul.
S-a dus direct la el.
- Ştii, mi-e cam sete. Dar nu vreau să mă inviţi tu la un suc. Mi-l plătesc eu. Dar putem să mergem împreună. Ştii ceva prin apropiere? Mă cam dor picioarele.
- Super! Păi e o terasă chiar aici aproape, cam toată fauna zonei se strînge acolo. Nu e ceva cu pretenţii, dacă mă înţelegi, dar e un loc pitoresc, poţi să vezi o grămadă de interesanţi şi ciudaţi. E ca o grădină zoologică, dar fiind mai mică , i se spune grădiniţa zoologică, pe scurt Grădiniţa.
- Atunci să mergem. Au bere acolo? Mi-e poftă de una.
- Au de toate. Cred c-o să-ţi placă. Dacă n-o să ne mai vedem şi ţi se face dor de mine, la Grădiniţă mă găseşti.

Oare chiar aşa să fi fost? A fost cineva martor la aşa ceva?

În lumea mea există un singur dumnezeu.
Adică eu, nu am de ce să mă explic.
Uneori e mai bine să luaţi lucrurile aşa cum sunt.
Aşa cum vi se arată.

Pentru că eu nu concep viitor și nici trecut și nici prezent. Eu trăiesc în toate deodată. Sunt un cuvînt într-un poem de dragoste și dragostea e etenă iar poezia la fel. Iar poezia e timpul, infinitul în care trăiesc, și cu toate astea eu nu știu ce urmează, fiindcă toate astea s-au mai întîmplat odată, demult, acum zece miliarde de ani și se vor mai întîmpla peste zece de acum înainte. Eu nu trăiesc într-un film, eu sunt structura fermecată a filmului, mereu altul, diferit, într-o infinitudine de variante la variante. Eu sunt bucuria spectatorului care vede filmul chiar în timp ce-l face, pe loc, cu îndemînarea celui care a făcut dintotdeauna asta. Un regizor bun de la Hollywood sau de aiurea știe de la bun început ce film vrea să facă. Eu le fac pe toate, dinainte să fie făcute, inconștient și conștient deopotrivă. Pentru că nu îmbătrînesc doar mă maturizez la nesfîrșit, la perfecține, Și îmi respir dragostea precum îmi respir moartea, pe nerăsuflate, cu poftă și fără jenă.

Pot să am temeri, pentru că trebuie să cunosc, eu sunt orice sentiment din Univers. Eu sunt cuvîntul din acest Uni – Vers, din această poezie cu vînt, cu ură, cu război, cu moarte, eu sunt cuvîntul Frică atunci cînd vă lipsește curajul, eu sunt cuvîntul Singurătate, atunci cînd vă lipsește curajul, eu sunt Iuda Cuvîntului, pentru că așa începe iubirea, așa începe orice femeie să simtă cum tremură și se zbate femeia din ea, pentruu că eu sunt Puterea, atunci cînd vă lipsește curajul.

Eu sunt Odiseea Spațială care i-a inventat pe Carke și pe Kubrik, eu sunt sfîrșitul de dinaintea începutului.

Să revenim la Paula. Adevărul despre Paula este unul singur. Ca orice adevăr din Kinshasa, adevărul este povestea care ne mîngîie. Care ne convine. Memoria ne joacă feste și orice a fost devine cu timpul mai ușor de îndurat, mai ușor de suportat. Durerea aia grea, chinul insurmontabil, grozăvia care îți căsăpea trupul și sufletul au încetat. E mai bine acum, dar acum, în prezentul în care trecutul e doar o urmă, o umbră peste o floare uscată, adevărul nu mai e atît de dureros.

Pe Paula am cunoscut-o în vremea când făceam chetă la Romană. Pe timpul ăla n-aveam bani de mîncare, n-aveam bani de ţigări şi băutură şi apoi pentru că era distracţie, întîlneai tot felul de oameni şi situaţii. În vremea aia eram tînăr şi voiam să învăţ să trăiesc, să mă descopăr, să capăt încredere în mine că voi reuşi să mă descurc în viaţă şi cîndva să mă fac util societăţii la fel ca diferitele persoane care se opreau şi ne întindeau cîteva monede, care chiar dacă mai făceau comentarii, tot participau puţin la bunăstarea noastră. Mai erau şi unii care ne trimiteau la muncă, ne făceau golani, noi spuneam că suntem studenţi şi că nu ne ajung banii de acasă şi pentru mîncare şi pentru cămin şi pentru xerox-uri la cursuri, ne duceam la facultate doar cînd era grav după cîteva ore de chetă băgam un iaurt cu corn la lacto-bar apoi luam nişte votcă, nişte motorole sau scandic la litru în pack-uri de hîrtie, ne învîrteam printre tarabele cu casete, ne conectam la învălmăşeala aia, oameni grăbiţi loviţi de probleme, mizam pe tinereţea noastră şi pe faptul că eram frumoşi, simpatici şi aveam întotdeauna texte beton, impresionabile sau amuzante în funcţie de cui ceream.

Tipelor vrăjeam că e ziua iubitei şi n-avem bani de cadou, sau eram direcți și sinceri și recunoșteam că vrem un leu, doi, pentru un rom românesc, gospodinelor ne plîngeam că ne e foame sau că n-avem cu ce scoate cursurile de la xerox. Domnilor bine îmbrăcaţi le spuneam că facem bani pentru discotecă și ne consideram frumoşii nebuni ai Pieţei Romane, întreg universul trebuia să ne iubească şi ne iubea pentru că în fiecare zi petreceam ca nişte nababi la grădiniţă sau la MBL, ”mai bine lasă”, în Cişmigiu - aşa se numea bodega aia. Inimile noastre zvîntau spre cer şi cerul se proptea în ochii noştri, ni-i albăstrea de atîta iubire, sîngele clocotea vulcanic în noi şi nu ne simţeam vinovaţi cu nimic, ne născusem să fim iertaţi pentru păcatul de a fi chetari, trăiam pentru că lumea se învîrtea în jurul nostru ca pămîntul în jurul axei sale şi noi reglam mecanismul vinovăţiei, îi făceam pe oameni să se simtă mai bine şi folositori, ăsta era scopul nostru.

Într-o zi am întîlnit-o pe Paula şi mi-a dat nişte bani, era înaltă şi slabă, cu ţîţe mari, purta blugi rupţi, un tricou şi nişte bascheţi. M-a întrebat dacă ştiu un telefon care funcţionează, i-am arătat unul care mergea fără fise, că se blocase. I-am zis că dacă îi mai rămîn fise să mă caute la metrou, poate mai stăm de vorbă, şi a venit şi am plecat înspre căminul 6 Martie, lîngă Facultatea de Drept. Pe terenul de baschet de lîngă, cu o votcă în mînă am privit luna plină din seara aia, mare cît un soare al nopţii ne mîngîia cu razele lui albe ca opiul şi dragostea curgea în venele mele, îi spuneam că nu vreau să fac dragoste cu ea pentru că vreau să fac dragoste, ci pentru că e atît de fumoasă învelită în pudra de cocaină a lunii care-i străluceşte pe chip încît m-aş droga, încît aş dezbrăca-o de frumuseţe şi aş face dragoste doar cu sufletul ei albastru ca ochii, aş face dragoste cu sînii ei ca doi porumbei decapitaţi cu muşcături canibale.

Ne ţineam de mînă de parcă aşteptam ca inima ei să-mi împingă sîngele şi invers, apoi totul a devenit o nebunie, şi am trecut unul prin altul încet, încet, ca două baloane de săpun, a durat fix o săptămînă pînă ne-am spart, undeva pe dealul mitropoliei, mi-a întins un poem notat pe o bucată de hîrtie, un frumos poem de dragoste şi m-am gîndit că numai un adevărat poet poate iubi un chetar ca mine, lihnit de foame şi plin de vicii, alcoolic şi nepăsător. Ea trebuia să fie cel mai mare poet între toţi ceilalţi poeţi care mă iubeau şi-mi dădeau bani, ea trebuia să fie iubirea, așa cum o descoperi în orice poezie, în orice amintire de-a ta de demult, cînd durerea s-a transformat în melancolie, cînd adevărul de atunci a devenit un alt adevăr, mai simplu de îndurat, ușor de înfruntat, un adevăr trecut prin timp și memorie, la fel ca noi oamenii cînd ne privim în fotografii îngălbenite și nu mai știm cu adevărat cum eram atunci. Și adevărul ăsta a fost acum 20 de ani, iar acum am întîlnit-o în metrou, o altă femeie, îmbătrînită cu riduri pe faţă, citind un tabloid, probabil de plictiseală, îmbrăcată bine, cu haine de firmă, probabil scumpe, luate din mall. Era ea și cu toate acestea nu era, priveam o altă femeie, un alt adevăr, lipsit însă de inocență, care butona un mobil deştept în drum spre casă sau poate spre o singurătate cu nume sau poate fără. Eu nu m-am schimbat foarte mult, sunt la fel ca atunci, tot fără un ban în buzunar şi fac tot un fel de chetă, adică am publicat cîteva volume de poezie şi mai sun din cînd în cînd fete care mă invită la masă, şi mă întreb oare cît de tare s-a schimbat poezia lumii, cît de tare s-a schimbat Paula, care m-a privit fără să mă recunoască, cît de mult mai contează oare vorbele acelea de dragoste notate pe o foaie de hîrtie, cît de mult contează rîndurile acestea notate de mine, poate doar aşa că le va citi cîndva şi-şi va da seama că pudra de cocaină a lunii lasă riduri adînci, poezia la fel.

În lumea mea, aceste lucruri s-au întîmplat ca în poveștile care încep cu a fost odată ca niciodată. Au avut puterea lor de-a exista, au avut strălucirea și arsura lor. Au bucurat și au zdrelit, au mîngîiat în timp ce au mușcat, dar acum sunt altceva. Ceva ca o tandrețe, ca o cămașă de demult care nu te mai încape acum, că te-ai îngrășat. Îți citești ridurile ca un roman de dragoste dar senzația e a unei tragedii ucigătoare, ca halucinațiile de la droguri sau cele provocate de afecțiuni psihice.

Există o tulburare a minții cunoscută sub numele de sindromul Alice în Țara Minunilor. Chestia asta afectează drastic percepţia vizuală şi mentală a subiectului, distorsionează complet simţul timpul, distanţei, dimensiunii şi spaţiului, ceea ce îl poate face pe individual afectat să se simtă total dezorientat şi într-o stare de depresie profundă. Mai mult, alături de aceste simptome, persoana afectată de acest sindrom suferă și de migrene, care au o legătură specială cu boala. În mod ciudat, însuşi Lewis Carroll s-a plîns toată viaţa de migrene severe, ceea ce ne poate face să credem că autorul însuşi a suferit de această afecţiune şi că propriile simptome i-au oferit sursa de inspiraţie pentru romanele care o au ca eroină pe Alice și descriu călătoriile acesteia în lumi fantastice și bizare.

Lumea mea este afectată sindromul Alice în Țara Minunilor. Pentru că este o lume minunată, în care totul este posibil, o lume în care visele nu mai  sunt vise. Sunt amintiri. Adevăruri, pentru că îmi amintesc. Adevăruri pentru că nu mai sunt atît de dureroase. Sau poate tocmai acum, tocmai cînd îți dai seama că s-au înfruptat din tine, s-au săturat, nu mai sunt atît de flămînde, nu mai sunt atît de vorace, violente și usturătoare. Acum sunt povestea frumoasă, care a transcens durerea. Acum sunt eu, simplu, unicul cetățean din mintea mea.

În lumea mea, cele patru întrebări fundamentale - Cine sunt eu? De unde vin? Unde mă duc? Ce rost au toate acestea? – nu-și au rostul. Pentru că aici, doar aici, rostul fiecărui lucru, al fiecărei ființe, al fiecărei povești, al fiecărei secvențe spațialo-temporale, al destinelor și al lucrurilor care modifică destinele este să îmi facă mie pe plac. Doar că uneori pierd controlul. Uneori devin un personaj al propriilor mele gînduri, al propriilor mele închipuiri și plăsmuiri. Ca și cum aș juca șah cu mine însumi și aș pierde. Ca într-un duel cu arme de foc în care aș muri împușcat ca Hemingway.

Stai într-un fotoliu. Îţi hăcuieşti amintirile una cîte una, de parcă ai fi într-un joc. Ele te lovesc, pierzi viaţă după viaţă, dar o iei de la capăt. Invingi. Urci la următorul nivel. Apoi încă unul, încă unul. Eşti suficient de puternic pentru începe confruntarea finală.

Ea a plecat, s-a dezlipit de tine, atît de plină de dragoste, mirosind atît de puternic a carnalitate, încît se strîng norii să plouă. Cîinii de pe stradă o miros, o urmăresc, se urcă pe coapsa ei şi dau din cur. Nu-i pasă. Ea merge agale, ca fumul de țigară. Pășește dulce de parcă ar călca pe inimi. Oamenii se strîng în urma ei ca pentru o revoluție. Degeaba. Nu te mai iubește. Simți că întreg universal e un glonte care te izbește în piept. Primeşti un mesaj. De la ea. Sau de la dumnezeu. A fost mişto, mult prea mişto, dar totul se termină aici. Cuvintele vin unele peste alte se sparg în dinţi ca valurile într-o faleza stîncoasă. Dacă ar curge în atmosferă, s-ar aprinde de la sine.

Aş putea spune că lumea mea nu există cu adevărat. Pentru că nu există nici în realitatea tri-dimensională. Nici în cea bi-dimensională. Nici în cea uni-dimensională. Nu există nici în cărțile de istorie, nici în amintirile celor bătrîni, nici în filme, nici în literatură, nici în vis, gînd sau intenţie.

Nu există decît un om adormit într-un fotoliu. Un om care ar putea la un moment dat să se trezească şi să aibă în cap toate aceste poveşti. Un om care s-ar putea ridica din fotoliu şi să le trăiască. Un om care ar putea întotdeauna să se răzgîndească în ultima clipă şi să facă altceva înainte să intre efectiv în fiecare dintre aceste istorii. Ca şi cum s-ar suci brusc şi ar apuca-o pe alt drum care duce într-un loc complet diferit.

Dar universul există. Locurile, lucrurile, posibilităţile, întîmplările şi poveştile adevărate din el, toate acestea există. Există şi poveştile neadevărate, precum cea în care toate cele relatate aici nu s-au petrecut întocmai. Fiindcă s-au petrecut. Așa sau altfel.

El, cel despre care se vorbește aici, e un monstru. Eu, propria mea proiecție, imaginea mea de dincolo de oglindă, e o monstruozitate crudă. Cuzimea în cruzimea ei. Un ucigaș de femei. Dacă iubește cu adevărat, ucide. Pentru că toți facem asta într-un fel sau altul. Toți iubim cu atîta înversunare și forță încît simțim cum o pătrundem ca un cuțit, cum o cucerim, cum îi locuim și corpul și mintea și sufletul. O ucidem încet, o înlocuim cu propriul nostru eu, cu propriul nostru cadavru. Noi trăim mai departe, iar ea duce în spate cadavrul trecutului nostru. Nu e suficient că suntem ucigași, suntem și necrofili.

Aceasta e lumea mea. Lumea în care iubesc și ucid, iar lumea mea nu e cu nimic mai bună sau mai rea decît lumea voastră. Pentru că și voi faceți la fel, iubiți și ucideți. Apoi ascundeți cadavrul. Îl ascundeți la vedere, între oameni, în mulțime, acolo unde nimănui nu-i trece prin cap să se uite. Îi părăsiți, îi părăsiți peste tot. Cadavrele lor sunt oriunde. În baruri. Pe străzi. Pe stadioane. În corporații. În sate sărace din Congo sau China. În satele sărace din țara ta. În mintea ta. Pretutindeni.

Nu contează despre ce femeie e vorba în cele ce urmează. Ea e Tanu, femeia care poate fi oricare femeie îmi doresc. Este femeia pentru care am construit lumea. Lumea în care am omorît toate femeile ca să rămînă numai ea.

Aceasta este lumea mea. Lumea mea înțesată de cadavre.

Nu mă atinge. Sunt obosit.

Nu aprinde lumina. Sunt obosit.

Nu respira. Sunt obosit.

Obosit de propriul meu cadavru pe care trebuie să-l car în spate toată viața.

Simți, la fel ca mine, că ai obosit de atîtea cadavre.

Hai,  urcă împreună cu mine în ultimul tren spre Kinshasa.

***

Sindromul Irukandji”, de Leonard Ancuța, este o poveste provocatoare de iubire, un thriller romantic, filosofic și fantastic, un roman care seduce prin ușurința cu care te transportă în lumi imaginare, în realități alternative, în imperiul fanteziei și al atingerii fericirii, o carte la fel de „periculoasă” ca meduza care i-a inspirat titlul. Fiți pregătiți să porniți într-o călătorie literară specială, într-o poveste de dragoste unică, în care doi îndrăgostiți se aleargă prin literatura universală sau se joacă cu realitatea, o alterează și o transformă într-o iubire memorabilă. O iubire care te face atât de fericit și de nefericit în același timp, o iubire în care meduza Irukandji stă la pândă, gata să atace dacă te-ai aventurat prea departe.

***

Leonard Ancuța s-a născut în 1974, pe 2 decembrie, în orașul Drăgășani, jud. Vîlcea. După absolvirea liceului teoretic Gib Mihăescu, în 1993, se mută în București, unde face cunoștință cu viața de stradă și fumul cluburilor de noapte. O experiență pe care o împărtășește de multe ori în scrierile sale. Între timp urmează cursurile mai multor facultăți, inclusiv Facultatea de Filosofie, la Universitatea din București, pe care o finalizează în 2003, fără examen de licență. Din principiu.

A fost vînzător de casete, vînzător de publicitate, creator de știri la Mediafax sau de imagine la Iveco. Ca iubitor al cărților și al scrisului, s-a implicat puțin cîte puțin în literatură, mai întîi ca organizator de evenimente culturale și apoi ca angajat în edituri ca Tracus Arte, Herg Benet sau Act și Politon, iar din 2018 este co-fondator al editurii Shah Publishing.

Debutul literar are loc în 2009, cu romanul Control, la Editura Tritonic. Acesta este urmat apoi de un nou roman, !NFERNUL, apărut în 2010, la Editura Tracus Arte. Volumul Iubirea este amintirea unui viol marchează debutul în versuri și apare în 2011 la editura Herg Benet. Urmează cîntece pentru Jusa, un nou volum de versuri, apărut în 2012 la editura Charmides. Tot în 2012 Leonard Ancuța publică și join’t, un volum de povestiri neorealiste.

în 2013, autorul publică dpuă volume de poezie, 69 de poeme de dragoste (extrase din atlasul unei lumi dificile), Herg Benet, și Mega Sutra, la Paralela 45, alături de volumul de proză experimentală Pierderea definitivă a lucidității, la Tracus Arte.

În 2014 publică editia a doua la 69 de poeme de dragoste și romanul Sunt un curv, la Herg Benet Publishers. 69 de poeme de dragoste apare și într-o a treia ediție, în variantă CD audiobook, la editura ACT și Politon.

Sindromul Irukandji, publicat în mai 2018 la Shah Publishing, a 10-a carte a autorului vă propune o incursiune în afara realului, în lumea imaginației, acolo unde se războiesc frica și dragostea, neputința și controlul.

 

 

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro