Esti aici: bookblog.ro » Alice Teodorescu, Proza scurta » Aprilie spulberat
Aprilie spulberat
Rating: 
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2004
Traducător: Marius Dobrescu
488 pagini
ISBN: 973-681-627-3
(ediţia în limba engleză)
Tradiție și istorie cu reminiscențe comuniste, acestea sunt cele două mari paliere care îl conduc pe Ismail Kadare, scriitor de origine albaneză, în construirea romanelor sale. Aprilie spulberat este o colecție de patru nuvele, cu o densitate care le poate include în categoria ”micro-romanelor”, ce pornesc de la tradiții și legi nescrise ale Albaniei pentru a se pierde într-un amestec de real și fantezie, amestec ce sporește farmecul aproape mistic al scriiturii.
Prima nuvelă, cu nume omonim, prezintă legea kanun-ului, un sistem moral și juridic ce se împletește cu obiceiul medieval al gjakmarrje (răzbunarea sângelui, obicei prin care orice atingere adusă onoarei unei familii e plătită cu sângele ofensatorului sau a unei rude a acestuia) – asupra familiei Berisha cade această obligație a răzbunării, respectând astfel legea sângelui, dar devine marele blestem al lui Ghiorghu Berisha, care, deși reușește să ducă la bun sfârșit tradiția gjakmarrje, trebuie să fie, la rândul său ”vânat” de un alt ”răzbunător”. Destinul său este, astfel, pecetluit, căci are la dispoziție ”răgazul cel lung”, treizeci de zile de pace până când să devină un viu mort, zile în care se poate ascunde într-un turn de veghe, pentru a scăpa cu viață – toate conform kanun-ului. Este o poveste în care morții și vii sunt la fel de prezenți pentru a sublinia spiritualitatea platoului muntos al Albaniei, ”faimoasa afirmație că cei vii nu sunt decât niște morți sosiți în permisie pe lume capătă în munții noștri o semnificație reală.”, grăiește unul dintre personaje, tocmai pentru a revela importanța mistică a gjakmarrje-ei. Mai mult decât atât, Kadare se joacă și construiește o lume în paralele, întâi între vii și morți, apoi între tradiție și modernitate, căci Diana Vorps și soțul său, călători veniți de la oraș, află de aceste legi medievale, zărindu-l pe Ghiorghu la un moment dat. Ceea ce pare întâmplător și lipsit de semnificație, devine, în roman, prezența destinului de care nimeni nu poate fugi – Ghiorghu care se îndrăgostește de Diana la prima vedere, pentru ca această iubire să îl aducă mai aproape de sfârșit.
Același ton mistico-fantezist se păstrează și în cea de-a doua nuvelă, Cine a adus-o pe Doruntina?, care prezintă legenda lui Konstandin și a Doruntinei, legată de importanța sfântă a besei, jurământ de credință central în legea kanun-ului. Konstandin îi promite mamei sale că o va aduce pe fiica ei, Doruntina, măritată într-un sat îndepărtat, când mama nu va mai putea de dor, dar acesta și ceilalți frați ai săi mor într-un război sângeros. Într-o noapte, însă, Doruntina se trezește cu un călăreț la poartă care îi spune că e fratele ei Konstandin și că a venit să o aducă la mama lor, iar când aceasta ajunge acasă, într-adevăr află de moartea fratelui său. Înnebunite de groază, și mama ei, și Doruntina cad la pat și își găsesc în cele din urmă sfârșitul, iar toate aceste morți stranii sunt investigate de comisarul Stressi. Este interesant cum Kadare folosește, încă o dată, antitezele pentru a crea fantasticul – totul este scris în maniera unei povestiri polițiste, având deci un aer foarte modern, dar care se sutrage logicii și care nu face decât să întărească semnificațiile profund spirituale ale acestei ”povești cu strigoi”. Ismail Kadare a mărturisit, de altfel, că această nuvelă creează o istorie fantezistă a modului în care au apărut primele legi ale kanun-ului, pornind de la besa.
Mesagerul tristeții și Comisia serbării, ultimele nuvele din colecție, sunt scrise într-un alt stil, care se îndepărtează de legile nescrie ale Albaniei tradiționale către sistemul social și politic al unui teritoriu arhaic, Imperiul Otoman, pentru a metaforiza sistemul comunist – Kadare a scris aceste nuvele în perioada comunistă, de unde se pot remarca similitudinile cu operele românești ce amintesc de vremurile dictatoriale. Cele două se folosesc de alte epoci istorice tocmai pentru a sublinia absurdul unui sistem totalitar și rup vraja spiritualității creată în primele două nuvele. Prima prezintă povestea lui Hadji Milet, funcționar al Imperiului Otoman, trimis în Peninsula Balcanică pentru a transporta un milion de feregele pentru femeile din acele locuri – metaforă a suprimării libertății – care cade pradă sistemului și este omorât pentru că a cutezat să aibă îndoilei asupra dreptății sistemului. Cea de-a doua se inspiră dintr-un fapt istoric – Mahmud al II-lea, sub pretextul organizării unui mare ospăț pentru mica nobilime albaneză, organizează un masacru al acestora, pentru că reprezentau un pericol la adresa Imperiului. Aceasta amintește de ospățul lui Lăpușneanu, căci ideea de bază este aceeași – suprimarea libertății, de această dată, cu ajutorul unei prezențe tiranice.
Această colecție de nuvele este o felie de cultură albaneză tradițională, cu accente de modernitate, care merită a fi citită tocmai pentru a înțelege mai bine modul în care ”funcționează” resorturile tradiției populare, dar și pentru a avea o perspectivă asupra reminiscențelor lăsate de un regim totalitar într-o altă țară, pentru a compara ”istoriile”. Totul trebuie făcut, însă, cu simț de măsură, întrucât Ismail Kadare nuanțează faptele și le colorează cu puternice mecanisme de construcție a fantasticului literar.
Scris de Alice Teodorescu
