Titlu: Amintirea palidă a munților
Autor: Kazuo Ishiguro
Rating:
Editura: Univers Enciclopedic
Anul aparitiei: 1998
Numar pagini: 192

„Memoria nu-i un lucru pe care să te poți bizui, am înțeles eu; adesea este puternic influențată de circumstanțele în care îți aduci aminte și asta e valabil și pentru amintirile mele adunate aici. De exemplu, mă simt tentată să mă conving că în după-amiaza aceea am avut o premoniție, că imaginea neplăcută care a pătruns în gândurile mele în ziua respectivă a fost ceva absolut diferit – un lucru cu mult mai intens și mai viu – de numeroasele visuri cu ochii deschiși care se strecoară în imaginația omului în orele lungi și pustii.”

Senzația pe care am avut-o cu Amintirea palidă a munților a fost că aceasta este o carte care se citește la fel cum faci o plimbare cu barca pe lac. Lin, cu senzațiile amplificate de soarele fierbinte. Captiv printre rânduri, ești înconjurat de o liniște palpabilă. Insectele se fac vag auzite, iar sunetul vâslelor care lovesc apa și orăcăitul rar al broaștelor sunt estompate de căldura dogoritoare. Gândurile ți se topesc, dar sunt tot acolo și încă faci parte din realitate, în timp ce o privești din exterior. Datorită ritmului lent cu care se desfășoară, povestea pare să aibă ceva din fragilitatea tablourilor japoneze, pictate cu linii subțiri, delicate, elegante.

Kazuo Ishiguro prezinta o Japonie care se zbate între tradiție și modernitatea în care s-a găsit azvârlită de suflul bombei atomice, care a lovit Nagasaki. Citind, rămâi cu senzația stranie că afli mai mult din ceea ce nu se spune, din gesturile subtile și din liniștea care apare mereu în conversații. Te găsești într-o cultură care nu se grăbește nicăieri și încerci să înțelegi ce este acea tensiune care simți că se acumulează și nu mai lași cartea din mână ca să poți afla deznodământul. Când și în ce condiții a părăsit Etsuko Japonia, de ce s-a sinucis Keiko, ce-o fi în sufletul lui Sachiko încât este atât de disperată să creadă în mincinosul american? Ți se dau detalii care îți sugerează că autorul dorește să creeze o anumită intimitate între tine și personaje, dar totuși accesul nu-ți este permis și fiecare cuvant te blocheaza la suprafață ca niște gratii printre care poți zări interiorul, dar nu poți rezolva puzzle-ul. În final îți dai seama că ai avut același grad de intimitate cu persoanjele ca cel pe care acestea îl au între ele. Dialogurile nu creează apropiere, ci dau naștere unui spațiu populat de respect, onoare și amărăciune. De parcă ar vorbi în camere goale, încercând să mintă pereții.

Romanul lui Ishiguro rămâne cu tine pentru că, dincolo de poveste, reușește să te facă să simți echilibrul pe care-l construiește, gradual, din contraste.

• Plusuri

  Stilul, atmosfera care se creează.

• Minusuri

  Frustrarea de a nu afla totul.

• Recomandari

  Iubitorilor de subtil, de poezie.