bookblog.ro

Gertrude Stein, ieşirea din sine

Scris de • 16 June 2011 • in categoria

Titlu: Autobiografia lui Alice B. Toklas
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2011
Numar pagini: 276
ISBN: 978-973-50-2906-7

Autobiografia lui Alice B. Toklas, prima oară tradusă în româneşte la editura Humanitas, uzează de un mecanism de execuţie a textului absolut inedit, specific stilului dramatic, fiind vorba de aşa-numitul quiproquo. Desigur că în acest caz nu este intenţionat vreun efect comic, ci unul cu desăvârşire inedit. Şi anume, realizarea unei cărţi de memorii ca prin ochii lui Alice B. Toklas, dar scrisă de Gertrude Stein, evident, rezultând un text nicidecum despre ea, Alice, ca actant principal, nici măcar despre Gertrude Stein, ci despre, nici mai mult nici mai puţin decât, boema pariziană a pictorilor de la începutul secolului XX.

Nici în aceste memorii, scriitoarea Gertrude Stein nu se vădeşte o stilistă. Cu anumite repetitivităţi şi mici sincope, textul în discuţie nu este un monument de tehnică scriitoricească. În schimb, sinceritatea şi autenticitatea mărturisirilor, dragostea de artă şi infinita empatie faţă de sensibilitatea oamenilor penelului acaparează şi farmecă deplin orice cititor. Sunt atâtea lucruri noi şi proaspete de aflat despre o întreagă boemă din Montmartre, încât dacă ar fi să ajungă transpus vizual acest jurnal - al devenirii creatoare- el ar reprezenta o fotografie de grup, convivială, sinceră, profund camaraderească. De o camaraderie artistică, în fapt indeniabil pierdută. Căci din zorii Avangardei istorice franceze şi până azi, artiştii şi-au pierdut instinctele de grup creativ, efervesenţele artistice, polenizările inspiratoare reciproce, în favoarea proclamării unui individualism extrem şi a unei arte pe cont propriu. În fapt, aceste memorii sunt scrise în numele unei iubiri prieteneşti pe cât de nenumite, tot pe atât de profunde, căci pictorii Avangardei pariziene sunt ei înşişi cei în prim-plan, mult mai mult decât celebrul cuplu Gertrude-Alice.

Firescul şi simplitatea relevării vieţii artistice a grupului de boemi care se reunea pe celebra 27, rue de Fleurus face din această carte de memorii o lectură minunată implicit prin efectul de autenticitate. Prima impresie de lectură este aceea că avangarda înainte de a deveni Avangardă se găsea într-o superbă inconştienţă de sine. Astfel, fenomenul suprarealismului din Montmartre, prin protagoniştii săi, se prezenta sub forma unui grup de artişti rebeli, tineri, îndrăzneţi, care nu aveau ambiţia proclamării unui program cultural. Asta mai ales din pricină că înainte de a deveni Picasso, Braque, Matisse, Derain, Vallotton sau Rousseau, de pildă, aceşti pictori erau nişte imenşi necunoscuţi cu opere frapant expuse la Salonul Independenţilor. În fond, aceste spirite nesupuse şi inovatoare care erau suprarealiştii francezi, ce se adunau la masă în casa Gertrudei Stein, manifestau o sublimă uitare de sine şi nevoi foarte prozaice uneori: ,,În zilele alea majoritatea invitaţilor o cam duceau de azi pe mâine, de foame nu murea nimeni, se găsea mereu careva să dea o mână de ajutor, dar nu se putea spune c-ar fi avut tot ce le trebuie. Patru ani mai târziu când începuseră să fie mai cunoscuţi toţi, Braque, oftând şi zâmbind, avea să constate că viaţa se schimbase, acum avem cu toţii bucătărese care ştiu să facă un sufleu’’.

Această pierdere a inocenţei, pe care o instituie celebrizarea, canonizarea, reprezintă sugestia fină a volumului de memorii aflat aici în discuţie. La un moment dat, Mabel Dodge îi reaminteşte unui conviv următoarele: ,,nu trebuie să uiţi că arta este o fatalitate’’. Cu spititul postmodern al vremii mele, aş adăuga că şi celebritatea artistului devine o fatalitate. Prin ea, prin excesiva traficare a operei, boemele modernismului istoric s-au risipit în favoarea unui individualism pixelizat al artei de azi. Frumoasa inocenţă a suprareliştilor a făcut deja istorie, dar încă ne poate face invidioşi cu privire la fraternitatea creatoare sinceră a ,,artelor poetice’’ ale anilor europeni antebelici: (înaintea unui banchet organizat de boema pictorilor francezi, grupată în jurul Gertrudei Stein, pentru timidul Rousseau) ,, Erau toţi într-o mare agitaţie. După câte îmi aduc aminte eu, Guillaume Apollinaire, care-l cunoştea foarte bine pe Rousseau, îl făcuse să promită că avea să vină împreună cu el. Ceilalţi aveau să compună poezii şi cântece, totul avea să fie foarte rigolo, un cuvânt favorit în Montmartre, care numeşte ceva amuzant şi glumeţ. Urma să ne întâlnim la cafeneaua de unde începe urcuşul pe rue Ravignan, să luăm un aperitif şi să ne ducem până la atelierul lui Picasso unde avea să aibă loc dineul. Mi-am pus pălăria nouă, ne-am dus în Montmartre şi ne-am întâlnit toţi la cafea.''
Cat costa cartea Autobiografia lui Alice B. Toklas?

  • Plusuri

    o biografie inedită a suprarealismului însuşi.

  • Minusuri

    o anumită anticalofilie a scriiturii.

  • Recomandari

    tuturor colecţionarilor şi amatorilor de pictură modernistă, în special.

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Andy spune:

    Ehe, recunosc ca e greu sa-ti faci o parere obiectiva despre o carte daca o citesti doar in traducere, dar cred ca esti un pic cam prea grabita sa respingi stilul lui Gertrude Stein ca nefiind destul de ‘stilistic’ sau ‘tehnic’. Adevarul e ca operele lui Gertrude Stein (nu atat de mult prin ‘Autobiografia’ care e scrisa intr-un stil cat de cat accesibil cititorului de rand) chiar sunt un monument de tehnică scriitoriceasca – admirat si pretuit de foarte multi scriitori si cititori de talia lui T.S. Eliot si Hemingway.

    ‘Autobiografia lui Alice B. Toklas’ e intradevar o carte tare frumoasa (chiar si numai in traducere), e pacat sa renunti la ea doar pentru ca stilul in care este scrisa te socheaza la inceput – vocea aparte in care este scrisa e o mare parte din farmecul cartii.

    raspunde

  2. anca giura spune:

    Andy, i-am dat eu însămi rating de 5 stele cărţi, da?!:) Eu, tocmai, recomand insistent cartea. Când pomeneam de anticalofilie stilistică consemnam indirect ceva specific Avangardei ca idee. Stein ca şi avangardiştii pe care i-a iubit preferă autenticitatea.

    Ştiu, eu am o febleţe pentru literatura complex şlefuită, elaborată, fără a cădea în manierism.

    Mulţumesc că ne-ai citit atent, şi pe Stein şi pe mine (au! ce asociere mi-am permis).:)

    raspunde

  3. cristian sirb spune:

    Cu toate ca i-a dat un maximum de 5 stele, eu consider ca A.G. a tratat cinstit, intr-o fraza de-a dumneai cheie, aceasta (ca sa-i zic asa) carte: “Nici în aceste memorii, scriitoarea Gertrude Stein nu se vădeşte o stilistă. Cu anumite repetitivităţi şi mici sincope, textul în discuţie nu este un monument de tehnică scriitoricească.”

    Nu puteam spune mai bine, ci, din contra, mai rau de atit! Pe linga sincope si stilul asumat infantil, pe alocuri frizind schizofrenia, Madame G.S. exceleaza si printr-o antipatica aroganta, de dumnezeita a culturii pariziene, un fel de “guru lumii”, paratrasnet al creativitatii, muza fara buza a pictorilor si a generatiei literare pierdute.

    Citind, mi-am spus de nenumarate ori: femeia asta trebuie sa fi fost de o neintrecuta uritenie. Nu-i vazusem poza cind gindeam deja acest irelevant aspect. Si nu m-am inselat. Gertrude Stein arata a trunchi de stejar secular. Cind Picasso a fost criticat ca portretul pe care i-l facuse nu seamana cu originalul, el a raspuns, fara sa-i contrazica pe critici: “Dar o sa semene!”

    Revenind la Autobiografie, aceasta pare a fi desprinsa dintr-un caiet in care Miss Stein isi facea spalaturile la circumvolutiuni, pentru a-si reveni din accesele de genialitate pe care, pasamite, le avea in restul timpului. Si le facea pur si simplu lasind tocul sa-i lunece pe hirtie pina la ispravirea fluxului ideatic. Ceea ce a invatat-o dl William James (neam bun cu Henry James, poate chiar tatal sau:) la cursurile de scriere automata.

    Mi se pare un truc ieftin sa aplici ad litteram o tehnica psihologica – menita in fapt terapiei, nu (ab)uzului extern – in fictiune si sa ai apoi pretentia de pionierat, de originalitate. Asociatiile de idei nu-s inventia lui Stein, nici nu le-a rafinat sau adus la un nivel care sa fi ramas dupa aia memorabil, in “anale”. Un schizofren (psihologii pot confirma) poate fi, daca vrea, cel putin la fel de “creativ” si bogat in imaginatie ca “geniala” G. Stein.

    Indiferent ca executam o lectura superficial (dar la ce naiba sa ma fi concentrat in cartea asta, nu stiu!) sau una profunda, rezultatul e acelasi: zero. O suma de notatii mondene si pseudohermeneutice, cum spuneam, puse intr-o forma infantila (cica imitarea unui limbaj oral, oralitate…).

    Nu recunosc acestei carti alt merit decit acela documentar, dar, pe de alta parte, nici nu putem fi siguri cit de autentice sunt marturiile Gertrudei Stein despre somitatile intilnite in tumultuoasa si indestulatoarea ei viata.

    Si nu, stilul lui G.S. NU este deloc socant (cum spune Andy), o fi fost pe vremea aparitiei cartii si a restului operei sale. Nu si dupa ce i-am citit pe C. J. Cela, Antunes, Grass, Saramago etc. Cred ca Andy a facut o lectura prea “lacramoasa”, prea incetosata de sentimentul coplesitor iscat de contactul cu “somitatea” lui Stein.

    Pe mine, de Stein m-a facut curios Woody Allen, recunosc. Pe degeaba.

    Nu dati banii pe carte. Imprumutati-o de la altii (nesocotiti ca mine, care au cumparat-o). Nu merita suma!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro