bookblog.ro

Avem timp?…

Scris de • 29 July 2011 • in categoria

Omul-este-un-mare-fazan-pe-lume-500x500

Titlu: Omul este un mare fazan pe lume
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2011
Traducere:
Numar pagini: 168
ISBN: 978-973-689-405-3

„Cunosc o ţară în jurul unui arc carpatic,/În care dimineaţa proaspăt străluceşte,/Iar din păduri adie un vânt primăvăratic,/Ce toate florile la viaţă le trezeşte.”(p. 89)

Windisch şi o cucuvea bătrână observă viaţa dintr-un sat nenumit, uitat de lume şi de timp. Unul numără "anii şi zilele", cealaltă aşteaptă o moarte. Încă de la grădiniţă, copiii învaţă că „Nicolae Ceauşescu este tatăl ţării noastre”, în timp ce „tovarăşa Elena Ceauşescu este mama ţării noastre”. Oameni simpli pleacă din acest loc bântuit de o moarte spirituală, în timp ce Windisch observă, cronometrează, retrăieşte, înţelege. Care este preţul pentru a începe o nouă viaţă, cât mai departe de gândirea îndoctrinată? Ce este mai rău să pierzi, demnitatea umană sau libertatea zilei de mâine?

Atunci când dispare coloana vertebrală din cadrul societăţii, a instituţilor ce protejează individul, cum mai poate omul simplu, desproprietărit, să-şi mai asculte propria conştiinţă? Herta Müller prezintă într-un stil diferit de ce s-a scris despre regimul dinainte de ’89 povestea unei familii văzută prin ochii tatălui, Windisch, omul pentru care timpul pare a nu se clinti:,,În fiecare dimineaţă, când merge singur pe strada care duce la moară, Windisch mai adaugă o zi. În faţa monumentului eroilor, el numără anii. La primul plop de pe marginea drumului, acolo unde bicicleta intră întotdeauna în aceeaşi hârtoapă, el numără zilele. Iar seara, când închide moara, Windisch mai numără încă o dată anii şi zilele.” (p.7)

În această aşteptare şi tăcere, tatăl înţelege că pentru a obţine paşapoartele necesare plecării, trebuie să-şi dea fiica oamenilor dispuşi să-i ajute.

Originalitatea lui Müller stă în limbaj, în discrepanţa dintre felul în care se scrie şi intensitatea sentimentelor personajelor, auzite în spatele cuvintelor. Deşi primează ceea ce este în interior, acest interior este descris prin prisma exteriorului, unde lucrurile capătă un contur uşor suprarealist în limbajul liric, minimalistic, feminin. Propoziţiile sunt cât se poate de simple şi în acelaşi timp metaforice, ca nişte ghicitori puse cititorului.

Moralitatea, demnitatea colectivităţii, a întregului, au dispărut în noul regim. Individul ce mai păstrează o fărâmă de demnitate în acest haos calculat, este pus să aleagă între două paradoxuri: libertatea conştiinţei într-o lume fără conştiinţă şi un nou început, ridicat, aşa cum Müller scrie, pe o „împărtăşanie” fără „spovedanie”.

Vreau cartea "Omul este un mare fazan pe lume"

  • Plusuri

    stilul liric, concentrat, feminim, în opoziţie cu trăirile personajelor

  • Recomandari

    Cititorilor interesaţi de cărţile ce tratează perioada comunistă.

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. cristian sirb spune:

    „Atunci când dispare coloana vertebrală din cadrul societăţii, a instituţilor ce protejează individul, cum mai poate omul simplu, desproprietărit, să-şi mai asculte propria conştiinţă?”

    1. Care anume este această „coloană vertebrală” ce dispare… – să fiu iertat dacă nu am citit cu suficientă atenție paragraful anterior, poate ni se lămurește acolo. „Instituții”. De ce n-ar putea omul să-și asculte propria conștiință în lipsa respectivei „coloane vertebrale”?

    2. O notație cu totul personală: sfatul meu ar fi să renunți definitiv la acel „prin prisma”. Se poate scrie bine și fără locuțiunea asta răsfolosită (am văzut că tu poți, în celelalte recenzii – ce zici de „din perspectiva”, „din unghiul”, „dinspre exterior”, „din afară” etc), alături de clișee ca ăla cu „lectura în cheia cutare”, de „nivele de lectură”, de „în zona romanului psihologic” (pe care nu le folosești tu).

    3. „Originalitatea lui Müller stă în limbaj, în discrepanţa dintre felul în care se scrie şi intensitatea sentimentelor personajelor, auzite în spatele cuvintelor.” Am înțeles cum „devine” cu limbajul d-nei scriitoare, dar ce e cu trăirile personajelor? De ce ar fi ele discrepante față de acest limbaj? Nu mi-e prea clar. În plus, de când sunt minimalismul & lirismul apanaje feminine, o trăsătură, adică, a scriiturii femeilor.

    4. Fără legătură cu recenzia, dar în strânsă legătură cu Frau Mueller: îmi displac profund TOATE titlurile cărților domniei sale! Îmi par de o „originalitate” atât de căutată, că-mi scrâșnește în dinți.

    raspunde

    • Raisa Stoleriu spune:

      1. Pentru a putea emigra, Amalie, fiica lui Windisch, trebuie sa accepte sa se culce cu preotul si militianul satului. In lumea omului simplu, de la sat, ambii (preotul si militianul) sunt niste autoritati, pe care teoretic te puteai baza. Aici, autoritatile satului nu doar vin si iau oamenilor sacii de faina, animalele din curte, etc, dar se folosesc de sistem si de dorintele individului pentru a-si satisface propriile nevoi. Cand am spus „lipsa coloanei vertebrale” ma gandeam la ipocrizia, superficialitata, dar mai ales lipsa de respect a acelei lumi (nu ca n-am mai gasi si astazi astfel de cazuri …). Logic ca nimeni nu ne poate lua constiinta, logic ca n-ar avea cum sa „taca”, dar pentru a putea pleca, Windisch si Amalie trebuie sa accepte regulile impuse de societatea in care traiesc.

      3. Nu, nu cred deloc ca minimalismul ar fi o trasatura a scriitoarelor. Cand spun minimalism ma gandesc la Raymond Carver si la a lui Syntax of Silence. Imi place foarte mult titlul acesta, si asta e pentru mine minimalismul, o sintaxa a tacerii. Daca aceasta „sintaxa a tacerii” a inceput sa fie folosita si de scriitoare, asta e altceva.
      Cu discrepanta … gandeste-te la proza lui Faulkner, proza aia opusa minimalismului, la stilul acela in care drama personajelor iti este redata prin multitudinea de detalii, prin stilul ce incearca sa „inghita” orice gand, fiecare remuscare, etc. in zeci de pagini. Banuiesc ca toti cei care au citit Absalom, Absalom sunt constienti de complexitatea personajelor …
      Aici, propozitiile sunt extrem de scurte, iar realitatea pare prezentata uneori prin ochii unui copil care nu distinge intre ceea ce e real si ceea e ireal, care ne spune ghicitori si cantece. Cand citesti ghicitori si cantece, spuse de un copil, te gandesti la ceva vioi, simplu, nu? In aceste ghicitori si cantece insa aflam psihologia tatalui, a celui care vrea sa apere „onoarea” fetei, indiferenta mamei, a caror ganduri sunt prinse intr-un trecut prin Rusia, si franturi din viata si gandurile Amaliei.

      4. Da, ma gandeam sa trec la minusuri titlul cartii, dar la urma urmei, e un titlu, nu un continut. :)

      raspunde

  2. cristian sirb spune:

    Mulțumesc pentru răspunsul atât de bine argumentat. N-a fost degeaba intervenția mea.

    Faulkner? O, da. Prefer să-l citesc pe el, iar și iar, fie și-n românește, decât fazanii, cocoșii, vulpile doamnei Mueller, bănățeanca tăioasă, verticală, imbatabilă, exemplu viu de demnitate și de rezistență prin fugă.

    raspunde

  3. dealulcudor spune:

    Imi permit sa va invit la un exercitiu: ce titlul i-ati pune romanului?

    raspunde

    • Raisa Stoleriu spune:

      Si eu m-am gandit la un posibil titlu cand am citit-o, dar din cateva motive m-am oprit din aceasta cautare. Mi-a placut denumirea recenziei din Dilema veche, Eterna plecare …(http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/eterna-plecare), m-a facut sa ma gandesc la timp (pe langa ideea de la care pleaca romanul) si la o posibila legatura cu aceasta carte … pe de o parte, la sfarsitul cartii, personajele raman cu timp pt. indeplinirea visurilor, pt. o libertate sociala, economica, etc. La sfarsitul cartii, Timpul o ia din loc. Au ele insa destul timp pentru a „spala” ceea ce a fost, pentru a ierta si a se ierta, pt a se descoperi pe sine, in numele unei libertati morale?
      In al doilea rand, la un stil atat de simplu ca cel al autoarei, la felul in care propozitiile sunt construite, cred ca e cam ciudat sa ai un titlu atat de lung, atat de …. . Cu cat e mai simplu, cu atat e mai ok. Ar putea fi anul in care evenimentele se petrec, numele satului, un joc format din doua cuvinte; repet, cu cat e mai simplu, cu atat ar fi avut mai mult de castigat.

      raspunde

      • dealulcudor spune:

        corect, insa, pe de alta parte, titlul este primul care atrage, atunci cind autorul nu este cunoscut. ori ea a scris cartea prin ’80, cind inca nu cistigase premiul Nobel si nu se bucura de aceeasi faima. eu cred ca e un titlu bun. cel care spune replica asta prima data e paznicul, iar Windisch il contrazice, ii spune ca omul e puternic. in finalul romanului, morarul ajunge la cuvintele paznicului.

        raspunde

        • Raisa Stoleriu spune:

          In sfarsit un comentariu favorabil Hertei Muller! :) Ideea e ca sunt multi care se iau de scriitoare si nu de cartile ei, de ceea ce a scris, idei si stil. Poate ca a meritat premiul Nobel, poate ca nu … pentru cititorii ce iubesc cu adevarat literatura, ceea ce se scrie, se transmite, trebuie sa fie mai important decat premiile autorului castigate.

          Personal, daca nu as fi citit cartea, daca nu as fi auzit de ea, titlul cartii m-ar fi dus cu gandul la patetism. Cred ca ar fi putut ilustra ceea ce a vrut sa demonstreze si printr-un titlu mai simplu, printr-o ironie. Dar repet, e o preferinta personala.

  4. dealulcudor spune:

    *or :”>

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

  • Patria m-a făcut om
  • cele-13-motive
  • carausul
  • tn1_scoala_pentru_prosti_corectata_q_proof

Copyright ©2011 Bookblog.ro