Titlu: Orașul abisului
Autor: Alastair Reynolds
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Mihai Dan Pavelescu
Numar pagini: 656
ISBN: 978-973-707-994-7

„De peste două secole – mai precis până în trecutul foarte apropiat – Yellowstone s-a aflat în așa numita „Belle Epoque”. Din punct de vedere social și tehnologic a fost o epocă de aur fără precedent; șablonul nostru ideologic era considerat de toți un sistem de guvernare aproape perfect. A fost într-adevăr o epocă glorioasă. A fost de asemenea starea probabilă la care te așteptai în momentul sosirii tale.
Din păcate nu acesta este cazul.”

În primul rând, pentru că în cazul unui roman anterior (Prefectul), am criticat destul de serios traducerea pe care ne-a oferit-o Mihai-Dan Pavelescu – critică pe care mi-o susțin, în pofida unor justificări total nepotrivite cu profesionalismul, pe care mai mulți (traducători, bănuiesc) au încercat să mi le impună – țin să menționez că în acest caz, romanul de 656 de pagini (peste 260 000 de cuvinte în varianta originală), a beneficiat de o foarte bună traducere. Dar, după cum încercam să sugerez și în respectiva recenzie, traducerea Prefectului a fost mai degrabă excepția decât regula.

Revenind la romanul de față, Orașul abisului se situează printre acele romane care reușesc să te țină cu sufletul la gură indiferent de cât de ciudate și nepotrivite cu contextul ar fi unele dintre ideile vehiculate în ele, pentru că aici sunt câteva astfel de idei. Scriitura are o anume voluptate, fiind presărată cu tot soiul de detalii deconcertante. Firele epice – vreo trei la număr, deși există pe acolo și câteva povești suplimentare, camuflate bine în scurte episoade justificative – sunt foarte diferite unul de altul. Fără absolut nicio exagerare, Alastair Reynolds ar fi putut, extrem de ușor, să scrie trei romane, fiecare dintre ele de 80 000 – 100 000 de cuvinte, fiecare cu tramă de sine stătătoare, plasate în ere diferite și de facturi diferite ca gen epic. Totuși, cele trei povești se întrețes neașteptat de armonios și, ceea ce mi s-a părut peste măsură de interesant și inovativ, fiecare dintre ele este, în sine, o explicație pentru celelalte două. Într-o oarecare măsură, cel puțin. Așa ceva pare extrem de greu de realizat, dar Reynolds reușește acest lucru, și-l reușește cu brio.

Dacă la început tensiunea – obișnuită în romanele scriitorului britanic – pare să lipsească, la un moment dat aceasta se dezlănțuie și preia complet controlul. Paginile curg una după alta, tensiunea crește, se apropie de ceea ce ar trebui să fie apogeul, doar că apoi continuă să crească. Atunci când, în sfârșit, acțiunea se mai liniștește, cititorul descoperă că a citit 100 de pagini fără să-și fi dat seama. Evident, cele trei fire epice distincte ajută. Totuși, intensitatea scenelor care-l țin cu sufletul la gură pe cititor nu este realizată, așa cum ar părea la prima vedere probabil, din fraze scurte, violență nestăpânită și situații cu totul excepționale. Este mai degrabă vorba de un mister cizelat, de o expectativă a ceva periculos, ușor insinuat, dar niciodată descris în detaliu. Crearea acestor scene, lungi și coerente, este ceea ce face ca acest roman să poată fi citit fără riscul de a plictisi cititorul.

Cele trei fire epice sunt, după cum spuneam, plasate în genuri SF diferite. Firul principal, cel „prezent”, este un space opera apocaliptic, un oraș care, aflat chiar la apogeul absolut al civilizației, decade cu o viteză inimaginabilă, așa încât la doar 7 ani de la începutul declinului – care a avut loc după două secole de „Belle Epoque” – este total irecognoscibil. Al doilea fir epic, cel cu care este „contaminat” naratorul, se petrece cu multe secole în urmă și face legătura într-o oarecare măsură cu prezentul nostru, cu planeta Pământ. Cel de-al treilea fir epic aduce ușor cu povestea lui Luke Skywalker din Star Wars, iar acțiunea se petrece pe planeta – slab dezvoltată tehnologic – de pe care provine un personaj care își va depăși complet umila condiție. Acesta este, probabil, cel mai realist dintre firele epice, cu toate că păstrează o doză remarcabilă de ficțiune. Aș putea face referire și la un al patrulea fir epic – cel care este, de fapt, cel mai proeminent dintre acele episoade justificative – care este în același timp și una dintre ideile ciudate menționate de mine la început, în sensul că sunt oarecum nepotrivite cu restul romanului.

Una peste alta, Orașul abisului este un roman SF foarte reușit, unul dintre cele mai reușite de fapt, dintre cele pe care le-am citit în 2014. De menționat că, în afară de faptul că Editura Trei a editat până în momentul de față două romane ale autorului britanic Alastair Reynolds, acesta a făcut, în 2009 o înțelegere cu editura britanică Gollancz în valoare de un milion de lire sterline pentru ca, în următorii 10 ani, să scrie câte un roman pe an. Chiar și numai acest lucru, îl recomandă pe Reynolds drept un autor care trebuie – și merită – citit.

• Plusuri

  Combinarea a trei fire epice distincte, conectate între ele prin faptul că fiecare dintre este, într-un fel sau altul, revelat în celelalte două, face din acest roman unul cu adevărat îndrăzneț.

• Minusuri

  Anumite idei – cum ar fi acele ființe milenare care trăiesc călătorind prin spațiul intergalactic – sunt, deși foarte interesante și cu potențial colosal în domeniul SF, oarecum deplasate în contextul romanului de față. În plus, apariția lor nici măcar nu mi se pare indispensabilă în contextul general.

• Recomandari

  Alastair Reynolds este un autor care a reușit să-și creeze propriul gen de literatură SF. Un soi de space opera care îmbină foarte reușit elemente din alte genuri SF, fiind însă și foarte tehnic – a lucrat ca cercetător și astronom la European Space Agency – dar și foarte imaginativ în același timp. Recomand în consecință romanul Orașul abisului celor pasionați de un space opera ceva mai diferit, dar și celor care preferă romane extrem de complexe.