bookblog.ro

Cartea şoaptelor

Scris de • 9 November 2009 • in categoria

Titlu: Cartea şoaptelor
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 523
ISBN: 978-973-46-0887-4

Un Dumnezeu mai neatent decât de obicei

Vă spun pe neocolite cum stă treaba: cartea aceasta m-a găsit pe mine!

Am să încep cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, de fapt, încheierea: am citit Cartea şoaptelor cu smerenie, ca pe o Psaltire, urmărindu-i lacom rândurile, cu arătătorul apăsat tandru pe hârtia lunecoasă - cum ni se întâmplă când silabisim prima oară din Abecedar. Am psalmodiat-o, m-am rugat laolaltă cu personajele ei pentru pacea sufletului unui mic popor mare, un popor prădat de ţară, fără prieteni - armenii. Cronica migălită de Varujan Vosganian picură cumpătare şi atemporalitate în inima cititorului şi deplasează fireasca dorinţă de vendetă - dinspre nervii, muşchii şi viscerele celui impresionat de ororile narate - adânc în conştiinţa lui. Şi anume, nu ispitindu-l la crimă - ca răspuns (mereu insuficient) genocidului, ci sprijinindu-l să înţeleagă, să ţină minte, ca să mărturisească mai departe. Musai şoptit, pentru că şoapta înmoaie orice vrăjmăşie, îndulceşte zilele şi prelungeşte viaţa.

Un veac de plâns gâtuit, de doliu nedus la capăt după morţii lăsaţi pradă corbilor Anatoliei şi apelor Eufratului în urma convoaielor de deportaţi, i-a dezobişnuit pe armeni de deprinderea de a-şi striga durerile, păsul, şi, mai mult de atât, i-a împins treptat să nu se mai sfătuiască despre treburile serioase cu glas tare, ci şuşotind ca pentru sine. "Cu cât alţii îşi aduceau aminte mai rar de ei, cu atât mai bine. Era prea strâmt locul pentru ei pe lumea asta. Învăţaseră să trăiască înăbuşit". Era în vremea când opresiunea nu lăsa răgaz lacrimilor, lipsa de libertate afecta inclusiv minimul, nelegiferatul drept de a plânge. Pelerinajul forţat, pe care-l face arhetipul armeanului apatrid - pornind din vremelnica patrie a plânsului liber, un fel de illo tempore în care "Dumnezeu era încă la îndemână", trecând prin experienţa mută a plânsului reprimat, şi ajungând în Străinătatea tânguirii autiste şi a şoaptei fără ascultători - nu i-a adus acestuia nădăjduita mântuire. Dumnezeul secolului XX se dovedise mai retras, "mai neatent decât de obicei", aşteptându-se mai cu seamă de la oameni să-I întregească voia.

Despre vina de a supravieţui

Cartea şoaptelor povesteşte îndeosebi despre cei învinşi. Înfrângerea nefiind mereu întâmpinată ca o fatalitate, un dat al sorţii, ori ca o consecinţă a nevolniciei. Năpasta poate cădea asupra unui neam şi drept urmare a neîngrăditei sale opţiuni - una desprinsă ca dintr-o faţetă înţeleaptă, chiar pioasă, a liberului arbitru. Opţiunea celor care au renunţat la ambiţia de-a dobândi ceva ce ar putea fi găsit pe această lume. Nerămânându-le, atunci, decât a se lăsa biruiţi de Istorie, aici aflându-se doar în trecere. Unii ar numi asta pasivitate, alţii - neutralitate binevoitoare sau, in extremis, defetism. Cert e că, indiferent care i-ar fi numele, atrage ca un magnet pofta de nimicire a celor cu vocaţie de călăi.

Cărţile excepţionale, mai ales letopiseţele moderne (între care aş încadra şi proza d-lui Vosganian, care şi-a istorisit seminţia, ascultând - s-ar părea - atât şoapta îndepărtată a strămoşilor masacraţi cât şi vocea indescifrabilei autoînvinovăţiri a celor care au reuşit să supravieţuiască), se nasc în vremi de oarecare tihnă a Istoriei - stare şi conjunctură mult mai propice interogaţiilor identitare; care pot fi, mai întâi de toate, întrebări referitoare la ego (fiecare individ punându-se tihnit, adică, faţă în faţă cu el însuşi), şi, de asemenea - la şansele de afirmare ale întregii etnii, în lumea odată reaşezată în matca sa.

Viaţa din fotografii

"Când privesc acum, de la vârsta pe care o avea bunica mea când m-am născut, amintirea bunicilor la vârsta bătrâneţii începe să se estompeze. Şi asta mai ales pentru că bunicul Garabet a fost cât se poate de priceput în a-şi păstra amintirile despre sine. Înţelegând, cu firea lui de artist, că povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi, bunicul şi-a alcătuit o viaţă paralelă, compusă din fotografii (...)."

Fotografiile de familie preiau funcţia de testament, acolo unde alte izvoare documentare lipsesc, şi se-apucă să grăiască din clipa în care până şi şoaptele devin neputincioase - armenilor copilăriei lui Varujan le plăcea să se fotografieze. De regulă, în grup, între rubedenii, şi arborând o poză riguroasă. Bărbaţii, aşezaţi pe scaune, trufaşi şi rigizi - de fapt, intimidaţi de superstiţia tâlhăririi sufletului şi încuierii lui definitive în cutia cu minuni a aparatului fotografic. Femeile, secondându-şi soţii, stând în picioare în spatele acestora, abia ţinându-şi respiraţia în strânsoarea corsetelor "dătătoare de leşinuri".

Mereu pribegi între două patrii de împrumut, armenii se imortalizau pe peliculă fotosensibilă imediat ce prindeau un scurt moment de păsuire. Doar în acest mod reuşind să ţină un destul de aproximativ recensământ al propriului neam. Ucigaşul în masă - cu precădere statul otoman, căruia i se alătură kurzii, apoi sovieticii - nu a contabilizat niciodată, în stilul impus ulterior de Endlí¶sung-ul nazist, suma victimelor sale. Astfel stând lucrurile, morţii Armeniei au rămas nenumăraţi" Au pierit şi ei decimaţi, întocmai evreilor în Europa, sub ochii din cale-afară de îngăduitori - de-un "pacifism" abia mascând interesele politico-economice - ai consulilor "marilor puteri" occidentale. Înţelegem, aşadar, din ce motive cei scăpaţi de prigoană, acum singuri pe lume şi oarecum" sceptici, fotografiindu-se, "voiau să-şi dovedească lor înşile că mai trăiesc".

Literatură de raftul întâi

Limba română a armeanului Varujan Vosganian are simplitatea, precizia şi cursivitatea definitorii pentru cei dintâi povestitori ai Literelor noastre. Iar literatura aşternută de dumnealui pe hârtie, uzând de mijloace numai în aparenţă modeste, este, în fapt, una senzuală şi torenţială - fabuloasă, înfiripată, parcă, din noaptea unui nesfârşit solstiţiu de iarnă, prielnic basmelor la gura sobei. Cititorul nu se surprinde socotind cu un aer plictisit paginile care-l despart de final, ci, din contră - le-o fi numărând el, dar disperat că se împuţinează! Oricum, după lectură, afinităţile chimice dintre cititor şi Cartea şoaptelor se dovedesc indestructibile - putem răsufla împăcaţi: pofta de relectură vine citind. Vosganian scrie aici un cuceritor roman de Nobel şi mă încumet să privesc orice sceptic în ochi afirmând asemenea (asumată) grozăvie!

Tăcerea ar fi fost cel mai respectuos chip de-a vorbi despre copleşitorul debut romanesc al poetului metamorfozat în prozator. Cea mai cuviincioasă dintre tăceri. Însă, deîndată ce deschidem cartea, simţim cum ne molipseşte un indicibil neastâmpăr de a-i convinge pe ceilalţi - prieteni, vizitatori ocazionali, necunoscuţii de pe stradă - că trebuie citită. Inutil să mai spun că mulţi dintre mai tinerii "predecesori" ai lui V. Vosganian, tipăriţi în colecţia Fiction-Ltd a Editurii Polirom, au toate motivele să-şi ţină sub obroc eventuala curiozitate faţă de paginile uluitoarei făptuiri a scriitorului de etnie armeană. I-ar putea "interzice" pe termen nelimitat. Prin forţa, întinderea fără fisură a povestirii şi dezinvoltura ei bine măsurată, prin umorul ei tragic, teluric, de bravă "modă veche" (în epoca deconstrucţiei şi-a poalelor în cap), opus-ul acesta cu valenţe de epopee homerică întrece în valoare (potrivit şi părerii altor cronicari care i-au făcut întâmpinarea) mai tot ce s-a scris şi-a apărut în literatura română post-comunistă. N-am citit ceva mai fermecător, în sensul propriu al termenului, în ultimele 12 luni...

O carte de citit orbeşte, mângâindu-i paginile cu palma întinsă, "aşa cum ai mângâia obrazul unui copil". O carte de respirat.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 26 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Adina spune:

      Wow, 5 puncte? Am tot citit despre “Cartea şoaptelor”, se pare ca-i cazul sa mi-o cumpar ASAP.

      raspunde

    2. C.SÎRB spune:

      Da, “ratingul” e de 5 puncte, lucrul pe care, în mai multe cuvinte, se străduieşte şi recenzia mea să-l acrediteze.

      Nu am nici un dubiu că-i vei acorda tot atâtea.:)

      raspunde

    3. Adina spune:

      Am sa recitesc argumentatia ta dupa ce voi citi cartea; astept cu o oarecare trepidatie momentul cand ma voi apuca de ea, de-aceea ma feresc sa analizez prea in amanunt ultimele recenzii care i-au fost dedicate – vreau sa ma aflu in modul “cititor inocent” cand ma apuc de ea :)

      Si da, ne vom masura in buline :D

      raspunde

    4. C.SÎRB spune:

      Nu te pot contrazice.

      raspunde

    5. beth spune:

      Da, o prezentare frumoasă a unei cărţi care merită a fi citită.
      Chiar dacă autorul neagă, este o carte de istorie. O istorie romanţată a unor oameni care „au ascultat aceleaşi poveşti”. Ca atare, „se trag din acelaşi neam”, după cum spunea bunicul autorului.
      Sigur, istoria prezentată în „Cartea şoaptelor” are doza ei de subiectivism. Ca orice istorie. Dar cum să prezinţi altfel tragediile neamului tău, tragedii care ţi-au marcat copilăria?
      Apoi, m-a atras poezia care îmbracă această istorie, ca o haină. M-a atras harul de povestitor al autorului. De pildă:
      „Părinţii mei sunt vii. Înseamnă că eu nu sunt, încă, născut pe de-a-ntregul. Ei mai rotunjesc puţin la umerii mei colţuroşi.(…) Primul meu învăţător a fost un înger bătrân. Cel care ne-ar fi privit de departe, în fundul curţii, ar fi văzut un copil aşezat la poalele unui nuc uriaş.”
      Sau:
      „Pe măsură ce creşteam, străzile se îngustau şi casele se piperniceau (…) Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat, ci trunchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta.”
      E adevărat, eu reacţionez mai mult la partea „sensibilă” („de suflet”) a unei cărţi.
      Mă voi limita să mai spun doar că, fără a o considera cea mai bună carte citită în ultimul timp, „Cartea şoaptelor” e o carte despre care vei gândi, la final, că timpul pe care l-ai petrecut în compania ei nu l-ai pierdut. L-ai câştigat.
      Aşadar, „Cartea şoaptelor” este una din cărţile care merită să supravieţuiască. Şi pentru asta, oamenii trebuie „să le dechidă coperţile şi să le citească, pentru a putea respira.”

      raspunde

    6. C.SÎRB spune:

      Foarte frumos comentariu! Mulţumim.

      Totuşi, ‘Cartea şoaptelor’ este cea mai bună (din literatura română!) citită DE MINE în ultimele 12 luni, una din cele mai bune ale ultimilor 20 de ani! Este o carte care se va aşeza singură, cu sau fără recenziile noastre, pe raftul întâi!

      Nu va deranja pe nimeni (în afară, poate, de statul turc şi de nostalgicii stalinişti) “subiectivismul” ei. E, totuşi, literatură. :)

      Harul de povestitor al d-lui Vosganian este comparabil doar cu al lui M. Cărtărescu. Ceilalţi rămân, hăăăt, în urmă, cu postmodernismul lor egocentrist cu tot. Le urez să recupereze cât mai curând.

      raspunde

    7. beth spune:

      Da, acum văd că te referi doar la autori români. Iar eu am citit anul acesta „Arhipelagul…” şi „Pavilionul…” ale lui Soljeniţîn. M-au cutremurat.
      Chiar şi aşa, eu (abia:)) anul acesta i-am citit pe Ioan Petru Culianu („Arborele Gnozei” şi „Jocul de smarald”), pe Florin Ţurcanu („Mircea Eliade. Prizonierul istoriei”) ori pe Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). De asemenea, tot anul acesta mi-au plăcut Gabriela Adameşteanu („Dimineaţă pierdută”) şi George Bălăiţă („Lumea în două zile”).
      De altfel, am multe cărţi „de suflet”. Mi-e greu să o aleg pe „cea mai”.
      Dar nu am nimic împotriva celor care pot :)
      Oricum, “Cartea şoaptelor” e o carte deosebită. Iar eu mulţumesc pentru găzduire. Simt, aşa, un aer mai rece… O fi de la buzduganul pe care mi l-am aruncat mai demult? :)
      Ce să fac? Pe mine aşa m-au croit: dintr-o bucată! :)
      Mulţumesc din nou şi scuze pentru deranj.

      raspunde

    8. C.SÎRB spune:

      Of, practic te-ai autosugestionat cu propriile răspunsuri, pe măsură ce înaintai în comentariu! :) Care deranj? Era doar un răspuns aplicat din partea mea. Nu unul ostil. Şi nu ţin minte episodul cu buzduganul… (?)Mă referisem ceva mai acid la “generaţia cu fes” a egoficţioniştilor de la Polirom.

      Nu am nici o altă “carte de suflet” din literatura română post-comunistă. De “aia” mi-e “uşor” să o desemnez pe cea a d-lui Vosganian. “Dimineaţă pierdută” nu m-a stârnit nici pe departe, estetic, precum Cartea şoaptelor.

      Nu pot confunda impresia puternică lăsată de ororile narate într-o anumită carte cu cea iscată de literatura de înaltă calitate.

      La textele mele, chiar TE ROG să fii mereu ‘dintr-o bucată’ – deşi la ăsta de faţă nu văd unde ai fost, pasămite, atât de drastică… Pe mine nu mă ajută nici nu mă încântă osanalele binevoitoare şi, mai ales, nejustificate. Ideea de ‘osana’ (adresată unui om), în genere, nu mă seduce.

      raspunde

    9. C.SÎRB spune:

      :(( chestia cu cea mai bună carte din literatura română post ’89 am scris-o cu maximă limpezime în recenzie… Deh, uneori mai sărim peste. Mi se întâmplă şi mie. :((

      “Prin forţa, întinderea fără fisură a povestirii şi dezinvoltura ei bine măsurată, prin umorul ei tragic, teluric, de bravă „modă veche” (în epoca deconstrucţiei şi-a poalelor în cap), opus-ul acesta cu valenţe de epopee homerică întrece în valoare (potrivit şi părerii altor cronicari care i-au făcut întâmpinarea) mai tot ce s-a scris şi-a apărut în literatura română post-comunistă.”

      raspunde

    10. Pingback: Revista blogurilor, 1-9 noiembrie

    11. MIHAELA MOCENCO - KAMBERIAN spune:

      Excelenta carte-martor fidel si tacut al unor vremuri grele traite de comunitatea armeana.

      Impresioneaza prin calmul, luciditatea, impartialitatea cu care autorul evocata pagini de istorie, pagini de viata si de moarte , pagini de supravietuire si de continuitate a traditiilor armene.

      Impresioneaza faptul ca atata durere indurata de niste oameni de o aleasa educatie, noblete si scoala a vietii, nu este evocata patimas, dusmanos, tendentios, vindicativ.

      O carte care m-a impresionat si m-a marcat , mai ales si prin prisma faptului ca undeva in negura timpului si arborelui meu genealogic au existat strabunici care au trait aceeasi viata cu cea a personajelor…

      Pagini de istorie, pagini de viata, invataturi pentru o generatie din ce in ce mai maruntita de armeni.

      raspunde

    12. C.SÎRB spune:

      Da, mi-a stat tot timpul “pe limbă” să pomenesc în recenzie şi despre lipsa oricărei urme de ranchiună, a tendenţiozităţii şi m-am luat cu altele… În timpul lecturii asta chiar “sare” în ochi în mod plăcut.

      E valoroasă şi reparatorie şi mărturia d-lui Vosganian, dar minunată-i şi scriitura!

      raspunde

    13. Pingback: Navigand pe bloguri: Kapricorn K 13 – “Cartea soaptelor” cea mai buna carte din ultima vreme « Cartea Soaptelor

    14. Pingback: Navigand pe bloguri: masa_pustie: Cartea soaptelor este cea mai frumoasa faptuire literara a anului 2009 « Cartea Soaptelor

    15. Pingback: Autori români

    16. eumoni toras spune:

      -In genunchi stam in fata istoriei armenilor,dar gunoaiele unui popor nu-si pot revendica pilonii podului supravetuirii lui peste timp. Ele plutesc pe apa hotiei,se ciocnesc intamplator de piloni, s-agata de ei si-i murdaresc.Se poate ca D-ZEU sa fi fost neatent cand un bun spirit armean a intrat intr-un burduf de caine turbat .Multi romani muscati au ramas nevaccinati(si asta spun in soapta,sa nu auda DNA)

      raspunde

    17. Aştept cu mare interes “traducerea” mesajului de mai sus (aparţinând lui ‘eumoni toras’). Nu am înţeles mare lucru (sau, poate, nu am dorit asta).

      Până la proba contrarie, mie îmi pare că este un comentariu profund rasist şi că nu ar fi trebuit aprobat pentru publicare!

      raspunde

      • eumoni toras spune:

        -adevarul nu-i in lege,–e in har Adevarul relativ e o optiune,adevarul absolut e-o hotie.Optiunea se tine.Maine ,ai voie sa citesti pericopa 53 din Isaia—cat despre eticheta–cam grabit si o vaccinare antirabia preventiva ar fi o alta optiune–?

        raspunde

    18. Mda, predic şi eu în deşert ca…

      Ce voiam, de fapt, să spun, la această a doua intervenţie în direct: constat de mai multă vreme că am un magnet special pentru profeţi.

      raspunde

    19. anca giura spune:

      Cristian, caută-ţi fişele, reactualizează-ţi impresiile.:)Eşti gata? Astă-seară, o încep, de mâine dezbat.

      raspunde

    20. anca giura spune:

      Vosganian deci:

      1.,,Sângele curge mai încet decât timpul.”(p.9),,Nopţile erau pe atunci mai lungi şi mai bogate, lumina mai puţină şi umbrele mai vii.”(p.11) Cartea Şoaptelor

      2. Cristian, am citit douăzeci de pagini din carte deja şi pot spune ca la un coup de foudre: ,,ştiu sigur că-i aşa.” Recenzia ta punctează minunat esenţialul despre acest popor de călători, pribegi şi prigoniţi( pe care l-am iubit mereu, poate prin prisma obscurului meu ADN, despre care tu ştii mai multe şi despre care nu dezbatem aici.)

      raspunde

    21. cristian sirb spune:

      Să fi fost armean, aș fi fost mândru ca un consângean de-al meu să mângâie istoria poporului meu cu atâta har! E o capodoperă.

      raspunde

    22. anca giura spune:

      Pagina 130 deja. Este atât de inimoasă cartea asta că-ţi vine să bei o cafea armenească cu autorul…

      raspunde

    23. Laurentiu spune:

      Bravo! O carte care trebuie citită cu evlavia cuvenită istoriei şi religiei!

      Felicitări autorului şi celor care o citesc şi o recomandă!

      raspunde

    24. zincabeiu spune:

      Sunt o intarziata !
      Este pe departe tot ce-am citit mai valoros din literatura romana de dupa ’89.Si, credeti-ma , va spune un om cu o anumita varsta si cu ceva carti citite la viata lui.
      Este o carte de Nobel, fara tagada(daca acest premiu s-ar da exclusiv pe criterii estetice, scuzati) acest ” Veac de singuratate…”.

      raspunde

    25. cristian sirb spune:

      Nu e nevoie să vă argumentaţi opinia folosind referiri la lecturile sau experienţa dvs de viaţa. Vă credem! Cum nu v-am crede, din moment ce, se vede mai sus, am produs o recenzie pătimaşă la Cartea care, printr-o întâmplare fericita, v-a căzut în mâna?
      Şi da, sunt şi astăzi, la trei ani distanţă, romanul este demn de un mare premiu literar internaţional. Mai important ca Nobel. Mult peste excesele textualiste ale lui Cărtărescu!

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro