bookblog.ro

Un roman cu schepsis

Scris de • 16 March 2011 • in categoria

Titlu: Catch-22
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2010
Traducere:
Numar pagini: 528
ISBN: 978-973-461-688-6

Spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o fictivă bază militară americană din Italia, căpitanul Yossarian şi prietenii săi supravieţuiesc absurdităţilor de tot felul prin umor.

„Se căznea din greu să-şi lărgească orizontul vieţii, cultivându-şi plictisul. Dunbar se căznea atât de tare să-şi lărgească orizontul vieţii, încât Yossarian crezu că murise.”

Căpitanul Yossarian, bombardier în armata S.U.A., ia hotărârea de a deveni locatar permanent al spitalului de campanie de pe insula italiană Pianosa. Cu toate că victoria Aliaţilor împotriva forţelor Axei este iminentă, cel de-al Doilea Război Mondial se târăşte la nesfârşit, continuând să producă victime de ambele părţi. În ciuda încurajărilor şi a ameninţărilor de care este copleşit de superiorii exasperaţi, Yossarian nu mai poate înţelege noţiunea de sacrificiu patriotic. La o adică, nici nu ni se spune dacă a înţeles-o vreodată. La întrebarea retorică, fals-îngrijorată: ce s-ar face patria dacă nimeni nu s-ar hotărî să-şi dea viaţa pentru ea? el răspunde că, în acel caz, ar da dovadă de nebunie, luând de capul lui o asemenea hotărâre.

Pe lângă poziţia privilegiată de protagonist, Yossarian se distanţează de celelalte personaje prin faptul că despre trecutul lui nu ni se dezvăluie nimic, ciudăţenie de care nu m-am prins decât spre final. Răsturnările de situaţie, pendularea între prezent şi trecut, absurdul rezolvat printr-un absurd de calibru superior şi numărul aiuritor de personaje pe care le-am luat drept minore, pentru a descoperi, uneori sute de pagini mai târziu, că ar fi trebuit să le acord mai multă atenţie, au făcut din lectura lui Catch-22 o experienţă parţial tensionată.

Însă nu vreau să sperii pe nimeni – eu m-am apucat să citesc romanul drept literatură umoristică şi atât. Ce altceva puteam deduce din primele scene, în care Yossarian este forţat să cenzureze scrisorile soldaţilor? „Ca să mai spargă monotonia, inventă diverse jocuri. Moarte tuturor determinanţilor, declară el într-o zi, eliminând din toate scrisorile care-i treceau prin mână adverbele şi adjectivele. În ziua următoare declară război articolelor. Simţi că acest procedeu crea tensiuni mai dinamice între rânduri şi aproape în toate cazurile transmitea un mesaj mult mai universal.” În acelaşi scop, Yossarian se semnează uneori cu numele Washington Irving (de altfel, numele autorului Legendei Călăreţului fără Cap), care va fi adoptat ocazional şi de unul dintre superiorii săi, drept protest împotriva lipsei de sens a birocraţiei. Desigur că se vor găsi personaje care să pornească în căutarea acestui ins misterios: dacă există semnătura, logica spune că există şi individul, iar în armată nu se admit excepţii de la regulă.

Ceea ce m-a împiedicat o bună bucată de vreme să iau cartea asta în serios a fost faptul că indisciplina lui Yossarian şi a câtorva dintre camarazii săi nu părea să atragă niciun fel de consecinţe - ameninţările goale sunau dezolant de familiar. Multă vreme personajele mi-au părut simpatice şi nimic mai mult – incluzându-l aici şi pe Milo Minderbinder („Legătorul de Minţi”), care, de la şmecherii copilăreşti în aprovizionarea popotei, ajunge să monopolizeze alimentaţia întregii armate S.U.A. şi, în mod grotesc, să fie ales primar al Palermoului, calif al Bagdadului, imam al Damascului ş.a.; succese în urma cărora îşi cam pierde hazul. Pe deasupra, întâmplări precum cea a condamnării la moarte a unui ofiţer pentru producerea accidentală a unei interjecţii sau cea a câştigării unei alte identităţi graţie aşezării, în spital, într-un pat străin, aduc îngrijorător de mult a Kafka - dar cu diferenţa majoră că aici beneficiem de un happy end.

Printre cele mai savuroase fragmente ale romanului sunt acelea care ironizează concurenţa ranchiunoasă dintre ofiţerii superiori – mărginitul colonel Cathcart, care transformă lăsarea la vatră într-o utopie, generalul Peckem, amator al exprimărilor prolixe, generalul Dreedle, stereotip al militarului de profesie, lipsit de umor şi mânat permanent de ambiţie, maiorul Sanderson, psihoterapeut diletant. Acestora li se adaugă diverşii piloţi alături de care zboară Yossarian, medicul de campanie - primul dintre personaje care explică noţiunea de Catch-22: o situaţie fără ieşire -, asistentele şi prostituatele (aici s-ar cădea să menţionez: roman nerecomandat feministelor), capelanul Tappman, personaj de o sensibilitate ilară, condamnat pe vecie la rolul de paiaţă în cadrul armatei.

În cele din urmă, am înţeles că una dintre principalele „poante” constă în lipsa de secvenţialitate: scenele nu prea se leagă, umorul dus la extrem ajunge să provoace stupoare în loc de râs, iar de aici până la concluzia că ne aflăm într-o poveste menită să militeze pentru pace, integritate morală şi coerenţă, ridiculizând totodată asemenea formulări pompoase, mai este doar un pas. Poate pasul din încheiere al personajului central.

  • Plusuri

    Comicul (de situaţie, de caracter, de limbaj – mai ceva decât în piesa cu epistola rătăcitoare), subtilitatea criticilor (la adresa violenţei, birocraţiei, lăcomiei, ambiţiei nemăsurate), meandrele naratoriale prin care, vrând-nevrând, trebuie să răzbaţi (pentru că meriţi!).

  • Minusuri

    Nu i-am găsit.

  • Recomandari

    Fanilor serialului M*A*S*H*, ai filmului Good Morning, Vietnam, ai romanului Peripeţiile bravului soldat Svejk, ai lui Kafka sau Orwell; mai puţin celor în căutarea ficţiunilor istorice despre cel de-al Doilea Război Mondial.

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Silviu Man spune:

    se recomanda calduros si vizionarea filmului, in regia lui Mike Nichols. o spumoșenie de umor englezesc, de-ți vine să faci armata…

    raspunde

  2. kalin spune:

    vasazica: autor american, scenarist american, regizor american, actori americani, umor…englezesc ! ;)))

    raspunde

  3. Alex spune:

    Am citit recent Catch-22 si pot spune ca este un roman senzational. Yossarian e un antierou fabulos, cu trairi si sentimente ce pot parea antagonice, dar si cu dileme pentru care nu are decat rezolvari temporare. Eu am ras de situatiile absurde si de felul cum au fost ilustrate scene care s-au petrecut in realitate, intr-o forma sau alta. In razboi, cei mai multi si-au vazut de propriul interes, iar putinii care nu au facut asta rar au fost pastrati in istorie. Elocvent in acest sens este si pactul care ii e oferit la final lui Yossarian: faima, bani, publicitate, o viata lipsita de griji, evident, daca va intra in joc, lucru pe care il accepta initial, insa il refuza in timp ce se afla internat in spital. Aici, Joseph Heller a inchis un ciclu, deoarece si prima scena a romanului, care nu este prima din punct de vedere cronologic, s-a petrecut tot acolo. O idee care mi-a ramas in minte, de fapt, o nedumerire de-a lui Yossarian este urmatoarea: “de ce incearca necunoscutii sa ma omoare, de ce trag in mine oameni pe care nu ii cunosc?”. Sunt multe de spus despre acest roman care zugraveste atat de bine caracterul oamenilor, indiferent ca vorbim despre cei aflati in armata sau despre sotia doctorului Daneeka, devenita indiferenta la soarta sotului sau, dupa ce primesti bani din toate partile. Inca o dovada ca moartea a fost profitabila in razboi.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro