Titlu: Cele mai frumoase povestiri
Autor: Dino Buzzati
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2005
Traducere: Mara Chiriţescu
Numar pagini: 360
ISBN: 973-681-510-2

Dino Buzzati este un autor care a marcat literatura secolului XX printr-o scriitură limpede şi intensă. Prefer să o taxonomiez în acest fel, mai degrabă decât prin uzuala etichetă aplicată ei de către critică în general şi anume aceea de ,,fantastică’’. Cu nu puţini ani în urmă, când am citit Secretul Pădurii Bătrâne, îmi amintesc că volumul acela vechi care îmi ajunsese în mână nu avea vreo fotografie a autorului pe niciuna dintre coperte. În lipsa internetului încă neinventat şi a altor surse la îndemână, mi l-am imaginat pe Buzzati, care devenise subit unul dintre scriitorii mei favoriţi, ca pe un scriitor foarte a l’italienne, destins, bonom şi glumeţ. Abia de curând, revenind la el cu încântare şi cu ocazia cărţii de faţă, am descoperit două fotografii ale scriitorului în fluxul de nestăvilit al internetului. Mi s-a părut emblematic şi surprinzător profilul său sobru de efigie romană (Dino Buzzati a fost un aristocrat, după genealogia mamei sale, Alba Mantovani). Scriitorul este imortalizat cu o expresie concentrată, lipsită de orice facilă jovialitate. Mi se pare abia acum, în fine, că exact aceasta este portretizarea adecvată specificului operei sale.

Iar acest specific este dat implicit de tematizarea morţii, la modul constant şi original. În florilegiul pe care vi-l propun, Cele mai frumoase povestiri, moartea ca leitmotiv, adesea fie şi doar insinuat, este prezent în peste jumătate dintre povestiri. Voi aduce în discuţie numai trei dintre ele pentru a lăsa neştirbită plăcerea descoperirii asupra celorlalte. În povestirea Şapte etaje de pildă, viaţa ca parcurs de sus în jos este reprezentată de metafora clinicii moderne cu şapte etaje. Extrem de bine utilată, de confortabilă şi cu un personal instruit desăvârşit, clinica îi primeşte şi îi cazează pe cei uşor bolnavi la etajul al şaptelea. De aici, dacă boala nu se tratează în timpul prestabilit, ei coboară un etaj, sau încă unul, sau încă cinci, până la temutul etaj unu unde se găsesc cei muribunzi. Dar e posibil oare să te mai vindeci, odată intrat în clinica cea mai cea? Mai este cu putinţă să opreşti cronometrul care începe numărătoarea din clipa expulzării fătului în lume?

În cea de a doua povestire, Vânătoarea de bătrâni, moartea este privită cu ură şi cu repulsie, cu mânie şi cu refuz de bandele de tineri care, după lăsarea serii, linşează sau brutalizează orice individ trecut de patruzeci. Dar într-o seară, un şef feroce al unei bande, încărunţeşte brusc. Vânătorul devine instantaneu vânat în cursa vieţii, nemiloasă.

Tiranul bolnav, a treia şi ultima povestire din seria propusă de mine, prezintă moartea ca pierdere a puterii. Tronk, un ciobănesc impunător, stârneşte invidia întregii populaţii canine când iese la plimbare cu profesorul, stăpânul său, prin cartier. Fox-terrierul Leo, care de mult îi purta sâmbetele, îl atacă, ajutat de un aliat maidanez, într-o zi când îi citeşte în privire, ca niciodată până atunci, o oarecare vulnerabilitate. Apropiindu-se de Tronk, cei doi sesizează mirosul vag al morţii insinuat în blana celui vizat, miros de care oamenii nu sunt conştienţi. Renunţă, căci moartea îl detronează curând pe Tronk, face ea toată treaba, nu mai e necesară nicio strădanie dinafară. Căci Moartea sălăşluieşte în fiecare fiinţă vie.

Acestea fiind ilustrate, apreciez că Dino Buzzati scrie despre moarte cu un cinism stilistic insidios, dar şi cu o nonşalanţă şi cu o limpezime preluate parcă de la moarte însăşi ca fenomen bio-fizic. A scrie despre moarte nu este şi nu poate fi o chestiune la îndemână. Dino Buzzati are o manieră proprie de a se achita de această temă asumată, anume făcând-o fără tragism, dar şi fără şăgălnicie. Acest maestru al punerilor în chestiune răspicate, nu ar trata niciodată moartea cu umor negru, cu ironie, cu ipocrizie de stil, cu sfidare ori cu ingratitudine, cum putem găsi în nu puţine pagini de literatură. Şi dacă Buzzati respinge oricare dintre abordările de mai sus, mai rămâne varianta unei originale reverenţe. O anumită alegere rafinată şi plină de stil de a trata cea mai mare certitudine a condiţiei umane cu un indeniabil şi cuvenit respect.

Scris de Anca Giura