Titlu: Femeia de hârtie
Autor: Rabih Alameddine
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Mihaela Negrilă
Numar pagini: 280
ISBN: 978-973-46-5018-7

„Lăzi, lăzi, cutii și lăzi. Manuscrisele traduse au cele două cărți, cea în franceză și cea în engleză, puse într-o parte a cutiei, pentru identificare. Tolstoi, Gogol și Hamsun; Calvino, Borges, Schulz, Nadas, Nooteboom; Kis, Karasu și Kafka; cărți ale memoriei, ale neliniștii, dar nu ale râsului și uitării. Ani de cărți, cărți de ani. O risipă de timp, o irosire a vieții.”

Cumpără titlul în engleză

La început, când am citit primele pagini ale romanului Femeia de hârtie, am fost foarte bulversat: nu îmi imaginam cum traducerea, pe o perioadă de 50 de ani, a atâtor romane celebre, ar putea fi în vreun fel considerată ca „risipă de timp” sau, mai rău, „o irosire a vieții.” Dar Rabih Alameddine mi-a explicat și încă foarte elocvent. Doar că aproape imediat – sau poate chiar dinainte – acest lucru a devenit un simplu paravan pentru lucruri mult mai intense, mult mai intime. Pentru că, dincolo de profunzimea lui, de înțelepciunea lui, acest roman reprezintă în primul rând o uimitoare și extrem de declamativă declarație de dragoste, pe care autorul o adresează literaturii.

Personajul principal, Aalyia, „cea superioară”, este traducătoare septuagenară, care în ultimii 50 de ani a tradus câte un roman pe an, câteodată un an și ceva și care, din pricina experiențelor prin care a trecut în anii vieții ei și datorită vastei sale culturi generale, rezultată nu doar din traduceri, ci și din faptul că a lucrat ca librar pentru o mare perioadă de timp, se supune unor introspecții extrem de complexe, de o luciditate deconcertantă. Condiția femeii arabe este superb expusă în roman, Aalyia simțindu-se „apendicele familiei mele, anexa ei inutilă”, Beirutul este prezentat atât înainte, cât și în timpul și, mai ales, după războiul civil care l-a devastat, ca un organism suferind, aproape muribund, iar oamenii cu care relaționează cu sau fără voia ei devin tot atâția demoni de care ajunge să se ascundă obsesiv.

Cele două personaje care, ca anvergură, ocupă cel mai mult din roman, Aalyia și Hannah, sunt construite prin metode foarte interesante asupra cărora merită să insist. Dacă Hannah este un soi de entitate complementară, care ajută exclusiv la explicarea celuilalt personaj, acesta este de departe atât pivotul cât și scopul final al romanului. Frumusețea Aalyiei, expusă total, fără nici un paravan, fără niciun veștmânt, este atât de brutală în comparație cu restul personajelor și cu Beirutul – care încă păstrează din farmecul pe care îl avea orașul ce se încăpățânează să rămână încrustat în memoria femeii – încât pare, pur și simplu, că strălucește.

Hannah este evocată permanent prin memoria Aalyiei, care ba își amintește întâmplări pe care le-a trăit alături de prietena ei, ba rememorează viața ei așa cum a perceput-o din ce îi povestise ea. Niciodată nu apare ca un personaj prezent, activ. Tot timpul este o fantomă, care o bântuie pe Aalyia cu o sălbăticie de-a dreptul grotescă. Cele două femei au fost, toată viața lor, cititoare feroce. Literatura este prima între lucrurile care le leagă. Prima și cea mai puternică. Apoi vin celelalte: ambele sunt neîmplinite în dragoste, ambele sunt femei, deci condiția lor este inferioară în societate și ambele împărtășesc mai mult decât o simplă pasiune pentru cultură. Totuși, Hannah este ca un soi de notă de subsol a Aalyiei. Fără ea traducătoarea-naratoare ar fi incompletă.

Aalyia însă, este cu totul diferit creată. Puține personaje-naratoare au parte de o asemenea atenție din partea autorului atunci când sunt construite. Probabil că cea mai puternică dintre metodele de construcție este introspecția, de care deja am pomenit. Practic nu există pagină din care să nu răzbată vocea – extrem de lucidă – a rațiunii, care disecă și despică, reușind să dea la o parte straturi peste straturi de dermă, mușchi, os, ajungând întotdeauna la măduvă. Esența lucrurilor, a evenimentelor, asta pare să caute Aalyia. Și asta pare să găsească.

Aceeași luciditate îi folosește pentru a analiza discuțiile – a se citi bârfele – vecinelor ei, acțiunile membrilor familiei sale, orașul în care își trăiește viața, dar și evenimentele pe care le-a trăit. Pe lângă aceste metode, Rabih Alameddine s-a folosit de muzică pentru a construi sufletul Aalyiei. Muzica din roman este atât de acustică, încât o poți auzi. Chopin este pe primul loc, dar mai târziu urmează și alții: Bach, Mozart, Wagner. „N-am știut multă vreme despre Variațiunile Goldberg în interpretarea lui Gould. Aș fi putut economisi o grămadă de timp dacă mi-ar fi explicat cineva lucrurile sau dacă mi-ar fi atras atenția c-ar fi trebuit să ascult bourre-ul din Suita engleză nr. 2 (Englische Suiten!) a lui Bach mult mai devreme, în loc s-o descopăr din întâmplare pe un disc înregistrat de Pogorelic. Dacă-mi scăpa? Câte ore de plăcere aș fi ratat.”

Totuși, literatura rămâne cheia de boltă a elementelor care, împreună, creează imaginea completă a Aalyiei. Aalyia este dincolo de a fi pasionată de literatură, chiar dacă nu este obsedată. Legătura ei cu literatura este bazată pe iubire, iubire pe care Rabih Alameddine și-o declamă prin acest personaj. Iubire pe care, citindu-i romanul, mi-a împărtășit-o și mie. Uriașa pânză de păianjen țesută în paginile romanului din citate din romane mai mult sau mai puțin celebre are rolul armăturii într-o construcție din beton. Ține totul laolaltă și îi conferă o oarecare flexibilitate.

• Plusuri

  Imensa cultură generală pe care o are autorul se structurează în acest roman ca o piatră de temelie, ca o armătură pentru un edificiu monumental. Personajul Aalyia este atât de marcat de această cultură, încât mai ușor este să scoatem personajul din roman, să îl lăsăm fără el și să-i menținem un sens, decât această cultură.

• Recomandari

  Aș recomanda Femeia de hârtie romanticilor. Dar l-aș recomanda și celor care vor să-și pună la încercare cultura generală, precum și celor care nu au idee la ce servește, în final, lectura.