Titlu: Pe când eram o operă de artă
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Marieva Ionescu
Numar pagini: 221
ISBN: 978-973-689-439-8

Un tânăr cu tendinţe suicidale se lasă în mâinile unui străin misterios, care îi oferă celebritatea în schimbul demnităţii umane.

- Deci sunt liber, în sfârşit?

- Normal, pentru că nu mai valorezi nimic.

În anul 2002 au fost publicate pentru prima dată, în Franţa, două proze ale lui Eric-Emmanuel Schmitt: nuvela Oscar şi Tanti Roz şi romanul Pe când eram o operă de artă. Dacă în cea dintâi scriitorul tratează tema spinoasă a copiilor cu boli terminale, scoţând în evidenţă stângăciile ofensatoare ale adulţilor din vieţile acestora, în cel de-al doilea el intersectează tema pactului faustic cu întrebări despre definirea artei, existenţa sufletului şi posibilitatea stabilirii unei limite între opera de artă şi un produs uman oarecare.

Pe o insulă nenumită, un tânăr de douăzeci de ani încearcă să-şi pună capăt zilelor, din cauză că frumuseţea fraţilor săi gemeni îl eclipsează. Neavând vreun talent sau o inteligenţă ieşită din comun, Tazio trage concluzia că dispariţia sa nu va produce nicio schimbare în vieţile celor din jur. Necazul este că nici măcar tentativele de suicid nu îi reuşesc, astfel încât, aflat la a patra astfel de iniţiativă, protagonistul îl întâmpină cu iritare pe străinul cu pietre preţioase montate în dantură, ce îi propune să se lase pe mâinile sale pentru douăzeci şi patru de ore.

Zeus-Peter Lama, în rolul lui Mefisto, ni se dezvăluie drept cel mai cunoscut pictor şi sculptor al insulei, ale cărui opere inovatoare se vând cu preţuri exorbitante, însă a cărui faimă îl obligă să găsească alte şi alte modalităţi de expresie. Acesta îl convinge rapid pe Tazio să semneze un contract prin care i se supune cu totul; apoi, cu ajutorul unui medic corupt, îi supune corpul unor operaţii care îl vor transforma într-o aşa-zisă operă de artă. Atenţia uimită a privitorilor îl măguleşte o vreme pe tânăr, care alege să ignore faptul că noua sa înfăţişare este monstruoasă după standardele umane. Trecut prin înscenarea propriei înmormântări şi obligat de „creatorul” lui să adopte muţenia, personajul acceptă în mare măsură statutul de obiect care i-a fost impus.

Întâlnirea cu Hannibal, pictorul orb, şi cu fiica acestuia, Fiona, declanşează trezirea la realitate a lui Tazio. Descoperind pentru prima oară plăcerea estetică în timp ce priveşte pânzele mai degrabă tradiţionale realizate de Hannibal (un nume nu foarte nimerit, aş spune), personajul este ajutat să descopere înşelătoria căreia trupul lui i-a căzut victimă: „Nu am nicio părere. Nu ştiu exact ce înseamnă arta lui”, recunoaşte el într-o discuţie despre Zeus-Peter, în cadrul căreia orbul îi spune că părerile sunt elementul de nelipsit al întâlnirii cu operele artistice veritabile: „Frumos sau urât, nu contează, din moment ce există şi dă de gândit”.

Romanul lui Schmitt are un happy end destul de străveziu: personajele negative sunt pedepsite, dar nu din cale-afară, iar cele pozitive trăiesc fericit (cu mici sechele) până la adânci bătrâneţi şi se înţelepţesc pe parcurs. Expus într-un muzeu, „Adam bis” - numele dat lui Tazio de falsul său părinte - se deprinde cu autoironia: „Ca să fii o operă de artă celebră şi comentată în lumea întreagă, trebuie fie să te porţi foarte civilizat, ca Mona Lisa, fie să nu înţelegi decât ebraica veche, ca David, fie, ca în cazul meu, să te doară fix în cot”. Simplitatea stilistică adoptată de scriitor şi în Oscar şi Tanti Roz funcţionează în mare măsură; totuşi, pe alocuri am simţit nevoia unor nuanţări suplimentare.

• Plusuri

  Întrebările ridicate de roman cu privire la imperativul inovaţiei artistice şi la distincţia dintre subiect şi obiect.

• Minusuri

  Simplificarea pe alocuri excesivă a naraţiunii.

• Recomandari

  Celor în căutarea unei poveşti ambiţioase despre valoarea vieţii, al cărei autor este influenţat palpabil de Antoine de Saint-Exupéry.