Titlu: Povestea noului nume
Autor: Elena Ferrante
Rating:
Editura: Pandora - M
Anul aparitiei: 2016
Traducere: Cerasela Barbone
Numar pagini: 488
ISBN: 978-606-8780-39-9

„Privesc, de ceva vreme, când în gol, când la pagina din fața mea. De fiecare dată când vreau să-mi adun gândurile nu pot și-mi scapă ca niște bucăți de confeti risipite de vânt. Fiecare bucată e o altă latură, o altă întâmplare, o altă amintire pe care o invoc cu o dorință arzătoare și o reprim cu o durere mușcătoare.”

Așa scrie Ferrante. Fără considerație față de cititor sau poate din contra, fix din prea multă considerație, din dorința de a-i oferi cea mai bună și mai pură frescă socială din câte s-au văzut.

La aproape un an distanță am recitit al doilea roman din tetralogia napolitană – Povestea noului nume – și m-am luptat cu mine să o fac, așa cum te lupți cu tine atunci când bărbatul pe care l-ai iubit de la cer la pământ și care ți-a făcut inima țăndări îți spune că vrea să te revadă după ani iar tu abia ai reușit să-ți coși inima la loc. Accepți sau nu? Accepți să răscolești trecutul și să te lași din nou pradă vulnerabilității sau rămâi acolo unde ești, trăind din amintiri reconstruite?

CITEȘTE RECENZIA VOLUMULUI 1 – PRIETENA MEA GENIALĂ

Cel mai teamă îmi era să nu mi se pară acum această cartea o prostie, să nu fac cumva în așa fel încât să-și piardă chiar și un strop din perfecțiunea pe care i-am atribuit-o. Nimic mai fals. Ce am găsit acum, e ce era și atunci – un roman răscolitor, brutal de sincer în istorisirile sale, complice al dramelor zugrăvite, asezonat cu același cântec de sirenă care deschide în tine un hău și o foame de lectură de te lasă fără vlagă.

Atenție! Urmează niscaiva spoilăre

Povestea celor două prietene, Lila și Elena, continuă cu o nouă incursiune în viitor în primăvara anului 1966, atunci când prima îi încredințează celei de-a doua o cutie metalică ce conține jurnalele sale, de teamă că Stefano, soțul său le-ar putea găsi în casă.

În cele din urmă, într-o seară de noiembrie, exasperată, am ieșit luând după mine cutia. Nu mai rezistam s-o simt pe Lila copleșindu-mă chiar și acum, când eram foarte respectată, chiar și acum, când aveam o viață în afara orașului Napoli. M-am oprit pe podul Solferino să privesc luminile filtrate de o pâclă geroasă. Am așezat cutia pe parapet, am împins-o ușor, puțin câte puțin, până când a căzut în râu, de parcă era ea, Lila în persoană, căzând, cu gândurile ei, cuvintele, răutatea cu care reacționa la violență, modul ei de a pune stăpânire pe mine cum făcea cu orice persoană sau lucru, sau eveniment, sau învățătură cu care abia intra în contact: cărțile și pantofii, blândețea și violența, căsătoria și noaptea nunții, întoarcerea în cartier în noul rol de doamna Raffaella Carracci.

Înmânarea cutiei servește drept pretext pentru a înnoda povestea ce a fost trunchiată o dată cu terminarea primului roman – nunta Lilei. Finalul fericit, de poveste pe care și-l dorea se transformă într-un coșmar pe care protagonista și-l asumă cu aceeași încăpățânare care i-a marcat toate deciziile în viață. Noul statut de doamnă Carracci nu face decât să preschimbe o colivie cu o alta. Dacă înainte limitările ce opreau avântul Linei erau de ordin material, acum acestea ajung să capete o dimensiune fizică, forțând o copilă să devină o doamnă așezată la casa ei atunci când ea însăși începe să se descopere și să-și dorească să zboare.

Pe de cealaltă parte, Elena pare să se distanțeze și mai mult de prietena sa, evenimentele pe care le trăiește trasând unul după altul noi linii de demarcație, noi granițe ce fac imposibilă o reîntoarcere la ce a fost.

Folosindu-se în continuare cu abilitate de puterea antitezei, Ferrante îi oferă Elenei și mai multă libertate – întâi pentru că îl elimină pe Antonio din peisaj după o suită de întâmplări tensionate și apoi pentru că prelungește cariera academică cu o bursă la universitatea din Pisa, apoi cu lansarea unei cărți. În cadrul opus Lila rămâne însărcinată, sarcină pe care nu reușește să o ducă la termen, ajunge să lucreze în magazinul de pantofi al fraților Solara pe care îi urăște cu aceeași forță, se vede implicată într-un triunghi amoros care e folosit pe post de declanșator spre a-și schimba viața.

Finalul romanului le aduce din nou pe cele două eroine la capete opuse ale spectrului – Elena devenită autoare, logodită cu băiatul unui proeminent profesor universitar, iar Lina singură, stoarsă de puteri, dar eliberată de Stefano, maturizată înainte de vreme, la ani lumină de orice ambiție academică.

M-aș mai putea întinde încă vreo câteva pagini pe puțin analizând relația dintre cele două personaje, firele invizibile care le leagă, antitezele care le creionează atât de bine și le insuflă viață dincolo de coala de hârtie. Dar prefer să vă las și să vă îndemn să continuați călătoria celor două prietene geniale!

• Plusuri

  Forța narativă ce te zdrobește și înrobește pe plaiurile italiene, ca martor al unei relații de prietenie extrem de complexe.

• Recomandari

  Rătăcitorilor literari în căutare de ceva bun de lecturat, consecvenților ce deja au trecut prin Prietena mea genială, flămânzilor devoratori de literatură bună.