Titlu: Zgomotul lucrurilor în cădere
Autor: Juan Gabriel Vasquez
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Marin Mălaicu Hondrari
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-46-5374-4

„Se aude un țipăt întrerupt, sau ceva ce seamănă cu un țipăt. Se aude un zgomot pe care nu reușesc, niciodată nu am reușit să-l identific: un zgmot care nu e omenesc sau e mai mult decât omenesc, zgomotul vieților care se sting, dar și al materialelor care se rup. E zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălțime, un zgomot sacadat și tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea și nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămâne mereu suspendat în memoria mea, atârnând acolo ca un prosop într-un cui.”

Nu știu ce m-a atras prima dată la cel mai recent roman al lui Juan Gabriel Vasquez, Zgomotul lucrurilor în cădere. Nu mai știu dacă premiile acordate mi-au trezit interesul sau rezumatul de pe coperta doi, cu ale sale ecouri care oglindeau recent vizionatul serial Narcos care privește Bogota, Cali și Medellin din același punct de vedere istoric sau dacă, în mod involuntar, m-am lăsat sedusă de traducerea titlului în spaniolă – El ruido de las cosas al caer – care se rostogolește pe limbă. Oricare ar fi fost motivul, cartea nu m-a dezamăgit.

Povestea din romanul lui Vasquez se desfășoară asemenea unui bulgăre de zăpadă în formare, ce prinde treptat dimensiuni și viteză din ce în ce mai mari. Pornind de la o simplă întâmplare, unde tânărul universitar Antonio Yammara ajunge să se împrietenească cu enigmaticul Ricardo Laverde într-o sală de biliard din centrul Bogotei, acțiunea ajunge să angreneze în jurul său o serie de personaje menite să evoce trecutul violent al capitalei columbiene. Rănile lăsate de Pablo Escobar, regele cartelului de droguri de la Medellin, nu s-au închis încă, iar păcatele trecutului aruncă umbre chiar și acum, tulburând viața prezentă.

Acțiunea e pusă în mișcare atunci când, trei ani mai târziu de la asasinarea lui Laverde, Antonio pornește în căutarea unor răspunsuri, încercând să pună cap la cap frânturile de informații pe care le mai are și să facă lumină în existența unui om-fantomă. Norocul îi surâde protagonistului atunci când fiica lui Laverde îl contactează și se oferă să depene istoria familiei și pe cea a lui Ricardo.

Stilul narativ al lui Vasquez este cel care m-a atras și m-a ținut captivă de-a lungul lecturii. Este un stil simplu, lipsit de emfază și de înflorituri. Spectacularul se naște din banal, dintr-o existență comună și dintr-o serie de întâmplări obișnuite care, înlănțuite, se întipăresc în memoria mea de cititor. Autorul atacă cu succes mai multe teme ca iubirea, prietenia, capriciul istoriei și încăpățânarea firii umane de a nu trece peste anumite lucruri care ne-au marcat profund. Din cadrul poveștii, ce prinde cel mai bine, e trecutul aventuros al lui Ricardo care animă evenimentele și care le dă un impuls binevenit, iuțind ritmul întâmplărilor.

În fond, povestea lui e ca prima piesă dintr-un șir de domino. A fost suficient ca ea să cadă ca să tragă și celelalte personaje în urma sa.

În concluzie, vă recomand o carte de week-end care să vă țină plăcut ocupați preț de câteva ore.

• Plusuri

  Stilul narativ și povestea vieții lui Ricardo

• Recomandari

  Celor ce își doresc o narațiune aflată la polul opus față de Marquez, care vor o poveste dureros de lucidă și impecabil scrisă.