Titlu: O paranteză în timp
Autor: Jeanette Winterson
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2016
Traducere: Vali Florescu
Numar pagini: 248
ISBN: 978-606-779-095-5

A fost odată ca niciodată. Aşa sună începutul oricărei poveşti. Cu asta ne alimentau bunicii noştri şi mamele. Fiecare noapte cobora ca la comandă odată cu rostirea acestor magice cuvinte. Şi chiar dacă creştem nu scăpăm atât de uşor de ele. Le căutăm ascunse în filele romanelor adulte, în zâmbetele oamenilor cu care împărţim zile şi nopţi, în braţele sufletelor pereche. Şi căutarea noastră uneori se termină cu eşec, alteori cu o deosebită fericire. În cazul meu, aceasta a apărut simultan cu lecturarea volumului O paranteză în timp, semnat de către talentata autoare britanică Jeanette Winterson şi lansat de editura Humanitas, în Seria Hogarth Shakespeare. Sus-numita colecţie nu îmi era străină, căci începusem să o descopăr cu uluitoarea poveste a lui Shylock. Dacă acolo era vorba de o reinterpretare a piesei Neguţătorul din Veneţia, în cazul lucrării O paranteză în timp, aceasta este o redistribuţie modernă a piesei marelui geniu, Poveste de iarnă.

Pentru cei care nu sunt foarte familiari cu istoria lui Shakespeare, țin să vă spun că Poveste de iarnă este una dintre ultimele sale lucrări, şi dacă anterioarele mergeau sub simbolul activ al răzbunării, urii şi a tuturor complexelor psihologice (mană cerească pentru Freud), aceasta a fost, un soi de abordare redimensionată a iertării. Îi avem în centrul naraţiunii originale pe Leontes, regele Siciliei, şi regina sa, frumoasa şi virtuoasa Hermiona. În plan secund, dar extrem de important este Polixenes, regele Boemiei. Până aici totul merge în maniera clasică a lucrărilor lui Shakespeare, dar Winterson evadează din tipare. Mută naraţiunea într-o lume modernă, în care dragostea, răzbunarea, neîncrederea şi banii dictează totul. Un spectacol tragic în care fiecare erou îşi consumă propria dramă. Leontes este transformat în Leo, antreprenor de succes şi om lacom prin definiţie. Viaţa lui este rezultatul unor conduite compulsive şi acute. Polixenes devine Xeno, prototipul unui bisexual, deşi declarat gay, care nu se poate regăsi în propria dragoste şi ajunge să găsească alinare în jocurile pe care le creează. Figura Hermionei devine MiMi, femeia fatală dacă vreţi, deşi fatalitatea sa se măsoară în ambiţiile bărbaţilor care o înconjoară. Ea, prin sinele său, nu este altceva decât tipica pasăre prinsă într-o colivie aurită, adică într-un mariaj nefericit cu Leo, care chiar dacă o iubeşte ajunge să o arunce într-un hău absolut din care parcă nu mai are cum să iasă.

În acest tragic triunghi amoros, îşi face loc un copil, de parcă însăşi cerul ar încheia un legământ cu actorii acestei triste scene. Până aici subiectul respectă evidenta paradigmă conturată de marele bard, mai departe Winterson merge pe metoda stratificării continue, adăugând personajelor, acţiunilor un conţinut foarte acid pe alocuri, bine punctat, fără gram de pantomimă nefondată. Lectura devine convergentă, descoperindu-ne evoluţia fiecărui personaj, transpunând cu brio sentimentele şi emoţiile fără gram de convenienţă.

Deşi autoarea Jeanette Winterson îmi era necunoscută până la această carte, după O paranteză în timp a intrat cu siguranţă în topul preferinţelor mele. Şi nu pentru că aş admite trend-ul existent în literatura contemporană, ci pentru că autoarea a reuşit să respecte canoanele, dar şi să le depăşească. Meritul ei este că a transformat o poveste atemporală într-o lecţie de moralitate individuală. Extemporalizând anumite caracteristici ale personajelor, Winterson a întors fila şi ne-a demonstrat cu prisosinţă că are ce să ne înveţe şi cum să ne înveţe. Probabil în acest moment, O paranteză în timp s-a transformat încet, dar sigur în ceva puncte de suspensie.

Dincolo de confortul scriitoricesc pe care o metamorfoză literară îl presupune, se ascunde dificila misiune de a revendica originalitatea asupra a ceva deja devenit clasic. Nu spun asta ca o presupunere a faptului că cineva l-ar depăşi pe Shakespeare, căci geniul său este incontestabil, dar efortul şi mai ales curajul de a parafraza unele dintre nemuritoarele sale lucrări face din autorii acestei colecţii nişte invincibili, temerari visători.

Istoria ascunsă între filele acestui volum este sensibilă, profundă, de viaţă, reală. Chiar dacă se resimte poezia ascunsă în proză, aceasta este calculată, raţională şi auto-suficientă. Volumul nu are patetism egocentric sau evaziunea dramatică a unui destin, ci dimpotrivă este scrisă la rece, respectând necesităţile emoţionale şi mecanismele stilistice. Efectiv, acest lucru m-a făcut să nu las cartea din mână preţ de trei nopţi (de parcă aş fi fost o Şeherezadă fără prinţ). Am adorat fiecare pasaj, înarmându-mă cu creionul care s-a ostenit din plin.

Observaţi câte fraze de o construcţie şi savoare deosebită am găsit. Să luăm de exemplu această meditaţie, care spune, de parcă ar fi un dicton antic:
„Aceste nimicuri nu sunt nimic. Dar cerul nu e nimic, pământul nu e nimic, eu nu sunt nimic, dragostea nu e nimic, pierderea nu e nimic”. În mintea mea apare fulminant discursul lui Hamlet sau chinurile lui Faust. Acel nimic pe care se construieşte totul. Acele frământări care te poartă dincolo de timp, de spaţiu, de durere şi te mută încet, dar cu fermitate în albia unei existenţe fireşti. Sau acest pasaj, care de altfel este o demonstraţie de curaj, de tupeism raţional dacă vreţi: „Crezi că eşti un erou înfrânt, nu-i aşa? Dar nu eşti decât un laş. Controlezi viaţa evitând-o – relaţii, copii, oameni. Nu ştii cum să iubeşti – atâta tot. Te porţi ca şi cum ar fi ceva nobil şi tragic, dar nu e nobil şi tragic, e jalnic”.

Winterson a punctat pe nişte valori esenţiale, care după lectură animează cititorul, dă de gândit şi ridică semne de întrebare acute. Să luăm de exemplu ecuaţia liberului arbitru: „constă în a fi mai puternic decât momentul care te prinde în menghina lui. Nu e soarta. Nu cred în soartă”. Dacă în acest caz, vehemenţa spiritului primează, atunci în alt pasaj se proliferează resemnarea, ca una dintre cele mai fireşti simţăminte umane: „Îmbătrânirea se petrece brusc. E ca şi cum ai porni înot spre largul mării şi ţi-ai da seama că ţărmul spre care te îndrepţi nu e cel către care ai pornit”.

Să nu credeţi însă că moralitatea primează în această carte. Nici pe departe. În unele fragmente răzbate cinismul, răutatea şi sociopatia umană, simţăminte care ne călăuzesc adeseori în circumstanţe voite sau impuse, precum în acest pasaj: „Nu ştii? Nimeni nu se îndrăgosteşte – dragostea e un amestec fierbinte de sex şi disperare, sex fiindcă ai nevoie neapărat, disperare fiindcă te simţi singur”.

Jeanette Winterson reuşeşte să fie o jongloare de cuvinte. Le mişcă şi le dinamizează, le opreşte când simte necesitatea şi le pasează cititorului când acesta are cea mai mare nevoie de el. Redimensionează mecanismul naraţiunii, preferând portretele, imaginilor de ansamblu şi mai puţin descrierilor statice. Acestea nu lipsesc cu desăvârşire, dar se încdrează armonios în structura evidentă a scrierii. Ştiu sigur că începând cu această carte, Winterson m-a cucerit iremediabil şi o să îi mai dau întâlnire şi în alte volume.

• Plusuri

  Reinterpretare calitativă şi atentă a istoriei lui Shakespeare.
  Atenţie la detalii.
  Centrare pe portrete, pe cugetări şi mai puţin pe staticul existenţial.