0Autor: Javier Marias
Rating:
Editura: Rao

Sper că nu sunt singura care nu s-a gândit neapărat la inocenţă odată ce-a citit (încercaţi şi cu voce tare!) titlul acestui roman. O inimă albă poate avea semnificaţia de nevinovăţie, curăţenie şi puritate, dar o inimă atât de albă sună a ceva neverosimil; nimeni nu are o inimă prea albă, poate doar nou-născuţii. Titlul e puţin confuz, am aştepta o continuare, o comparaţie; poate de aceea deschidem cartea. Ca să vedem că nu ne-am înşelat, că albul acela nu are aproape nimic de-a face cu castitatea, ci duce mai degrabă cu gândul la o pastă, lapte, la văluri ce acoperă sufletul.

Javier Marias nu a scris o carte care să fie uşor de urmărit; trebuie să fii atent, să nu scapi rândul, ochii să nu fugă în căutarea dialogului; sunt fraze lungi, întortocheate, iar lupta cu textul e încă şi mai dificilă deoarece personajele vorbesc puţin şi, totuşi, se spun atât de multe. Sunt valuri de cuvinte, aranjate cu măiestrie unul lângă altul, căzând în cascade impunătoare şi dând naştere unei muzici monumentale. Nu are un ritm rapid, nu abundă în adjective, totuşi autorul impune o revărsare continuă care poate fi istovitoare în anumite momente.

Intriga romanului poate fi rezumată pe scurt astfel: Juan ignoră multele evenimente din viaţa tatălui său, Ranz. Ştie că a fost căsătorit cu două surori, cea mai mică dintre ele fiind mama lui, iar cealaltă, Teresa, femeia care s-a sinucis în mod surprinzător la o săptămână de la nuntă. De ce s-a sinucis Teresa? A mai existat o altă femeie în viaţa tatălui său, o primă soţie, înainte de surori? Ce s-a întâmplat cu ea? Juan nu vrea (sau aşa crede el) să ştie detalii despre toate acestea. Consideră că oricum ele s-au întâmplat, tăcerea sau teama de a povesti despre sau timpul au fost destul de puternice încât să le alunge din prezent, să fie izgonite de pe treapta întâi a memoriei până într-un colţ, ba chiar să se creadă că nu s-au întâmplat niciodată.

Ignoranţa... O căutăm de cele mai multe ori; adevărul nu ne eliberează, nu ne face mai buni, mai răi, mai curajoşi. Spre exemplificare, Juan şi proaspăta sa soţie, Luisa: după stabilirea în casa lor, printre mobilele lor, când vor dormi în patul lor, nu vor mai exista necunoscute, liber-arbitru, nu va mai fi stare de aşteptare şi de ignoranţă. Vor şti totul unul despre celălalt, vor şti mai mult decât vor să ştie. Nu vor mai vedea rezultatul, ci procesul, care poate nu-i interesează. Juan nu e încântat neapărat de coexistenţa lor viitoare, de "noi", de ideea de cuplu. De fapt, el doar "crede" că nu ar vrea, nu i-ar plăcea să ştie tot despre cea de lângă el. E o abundenţă covârşitoare a verbului "a crede" la persoana întâi singular şi e cu atât mai uimitor faptul că Juan nu se plânge, nu constată nereguli, ci proiectează, gândeşte logic. Este, la urma urmei, un ins căruia îi este ameninţată individualitatea.

Apoi, efectul de fluture... Pe lângă mulţimea de "eu cred", ne lovim la tot pasul de "dacă" şi "poate" dar pentru a ajunge la unica concluzie logică: este inutil să ne punem atâtea întrebări din moment ce este inevitabil ca noi să avem întâlnirile pe care le avem, să facem lucrurile pe care nu le dorim, să râdem, să ţipăm. "A te naşte depinde de o mişcare întâmplătoare, de o frază spusă de un necunoscut în celălalt capăt al lumii... fiecare pas făcut şi fiecare cuvânt rostit de orice om în orice împrejurare... au consecinţe inimaginabile care-l afectează pe cel care nu ne cunoaşte, pe cel care nu s-a născut sau nu ştie că va trebui să ne suporte..." Viaţa celorlalţi depinde într-atât de hotărârile şi ezitările noastre, încât e un risc să trăieşti cu această responsabilitate. Logica este invariabil importantă pentru un Juan, translator/interpret al întâlnirilor la nivel înalt pentru care cuvintele sunt vitale, el trebuie să înţeleagă totul.

Dacă actul povestirii, al dialogului dă naştere acestor situaţii de viaţă şi de moarte, poate atitudinea care ar trebui adoptată este cea a îmbrăţişării tăcerii. Dar aşa cum ne prezintă lucrurile Marias, tăcerea nu este niciodată deplină şi veşnică - ne trădăm permanent prin gesturi minore, plecări ale privirilor sau ridicări nevoite din sprâncene - şi că, în definitiv, suntem obligaţi să ascultăm secrete din trecut care nu ne (mai) privesc, suntem siliţi de nişte legi imuabile să (ne) iubim, să (ne) privim, să (ne) înfruntăm. Natura umană văzută prin repetiţie şi anticipaţie.

Scrisă de Ioana Ristea