Titlu: Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică
Autor: Kjersti Annesdatter Skomsvold
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Ivona Berceanu
Numar pagini: 120
ISBN: 978-973-724-738-4

Primul lucru care mi-a atras atenția atunci când am auzit despre romanul scris de Kjersti Annesdatter Skomsvold a fost titlul, care mi s-a părut unul dintre cele mai drăguțe titluri de care am dat în ultima vreme. În plus, autoarea este norvegiană, ceea ce m-a făcut și mai curioasă întrucât, până acum, din operele autorilor nordici citisem aproape numai romane polițiste.

În cartea Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică, atenția este centrată în jurul Matheei Martinsen, o bătrână de aproape o sută de ani care, după moartea soțului ei, începe să se gândească tot mai des atât la moartea proprie, cât și la modul în care și-a trăit viața. Pătrundem în gândurile protagonistei, o urmărim încercând să interacționeze cu cei din jur, însă la fel de des privim și trecutul ei. Amintirile curg fără o ordine clară, cele din copilărie sunt amestecate cu cele mai recente, cele din tinerețe se întrepătrund cu cele din ultimii ani și totodată și cu evenimentele din prezent. Cel mai adesea, romanul este înduioșător, iar paragrafele ce surprind prin sensibilitate sunt echilibrate de replici de un umor fin. Gândindu-mă la majoritatea aspectelor, aș putea spune că volumul lui Kjersti Annesdatter Skomsvold este unul destul de reușit.

Însă aici intervine ceea ce nu mi-a plăcut. Personalitatea protagonistei mi s-a părut exasperantă. La prima vedere, avem de-a face cu o eroină introvertită, însă curând devine evident că între Mathea și o persoană pur și simplu introvertită, există diferențe uriașe. Mathea nu doar că fuge de oameni, dar îi respinge cu îndârjire și, pe cât posibil, evită absolut orice contact cu aceștia, excepție făcând doar soțul său. În același timp însă, am rămas cu senzația foarte pregnantă că există o oarecare invidie față de oamenii din jur, că Mathea îi consideră într-un fel vinovați pe aceștia pentru incapacitatea ei de a se adapta la regulile societății. Mai mult, în momentele în care este ajutată să intre în normalitate, dă cu piciorul oricăror șanse ce îi sunt oferite, acționând fără niciun strop de logică și fără pic de recunoștință față de cei care i-au întins o mână. Mathea pare genul de om mereu nemulțumit, dar care nu mișcă un deget pentru a schimba situația, care își găsește tot timpul scuze pentru lipsa de reacție și care găsește mereu vinovați pentru nefericirea ei. Sigur, poate că avem cu toții din când în când astfel de momente de slăbiciune în care acționăm în acest fel, însă, în cazul Matheei, vorbim de o viață întreagă trăită în acest mod.

Protagonista, aflată acum în ultimii săi ani de viață, realizează faptul că nu va lăsa nicio urmă a trecerii ei pe acest pământ și încearcă brusc să schimbe situația. Însă avem în față un personaj care a trăit decenii întregi fără rost. Fără să ajute pe cineva, fără să își asume riscuri, fără să aibă vreun impact în viața cuiva, fără să aibă vreun rol în această lume. Soțul ei, Epsilon, în ciuda înțelegerii de care dă dovadă și a faptului că pare să fi acceptat ideea că Mathea nu se va schimba vreodată, este și el exasperat adesea de caracterul ei, iar dovada cea mai clară și destul de dureroasă vine sub forma unor scrisori nedeschise. Dragostea nu este totul și de cele mai multe ori, nu compensează lipsa altor lucruri. În ciuda faptului că l-a iubit pe Epsilon, Mathea nu a jucat niciodată rolul complet de soție a acestuia, tocmai din cauza tendinței sale de a respinge atât de drastic societatea și a gafelor pe care le face de fiecare dată când Epsilon reușește să o convingă să participe la vreun eveniment social. De multe ori, Mathea pare aproape ca un animal de companie care așteaptă cuminte acasă reîntoarcerea lui Epsilon și îl distrează pe acesta la un nivel superficial.

Prin urmare, deși romanul are și câteva aspecte foarte plăcute, faptul că am găsit-o pe protagonistă atât de antipatică a făcut ca impresiile per ansamblu să fie destul de amestecate. Însă povestea reușește foarte bine să ofere un îndemn: trăiți! Nu doar supraviețuiți, ci încercați să trăiți din plin, să oferiți ceva lumii, să însemnați ceva pentru cei din jur, pentru că anii trec fără să îți dai seama. Și chiar dacă personalitatea eroinei este una exagerată, te poți trezi la un moment dat cu exact același regret ca al ei: acela că timpul ți-a expirat și că nu ai lăsat nicio urmă.

• Plusuri

  Stilul original și ideea frumoasă de la care pornește povestea.

• Minusuri

  Caracterul exagerat al protagonistei.

• Recomandari

  Oricui. Romanul este scurt, se citește ușor și este acel gen de carte pe care o percepi foarte diferit în funcție de vârsta și experiența din momentul lecturii.