Titlu: Anihilare
Autor: Jeff VanderMeer
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Bogdan Perdivară
Numar pagini: 208
ISBN: 978-606-719-052-6

„Mi-am stabilit niște reguli de pornire, ca și cum ar fi putut ajuta la ceva. Am ignorat jurnalele ce păreau să fie stenografiate și n-am încercat să le descifrez pe cele care păreau scrise codat. Am început să citesc niște jurnale de la început, apoi am decis să le răsfoiesc. Dar cititul selectiv era mai rău uneori. Am dat peste pagini ce detaliau acte de nedescris, pe care nu mă pot încă decide să le redau în cuvinte. Însemnări care menționau perioade de „remisie„ și „ușurare„, urmate de „agravare„ și „manifestări oribile„. Indiferent de când ar fi existat Aria X și indiferent câte expediții fuseseră trimise acolo, din aceste relatări puteam desluși că pe coastă se petrecuseră lucruri nefirești cu ani înainte ca frontiera să existe. Fusese o proto-Arie X.”

Anihilare este primul volum din trilogia Southern Reach a lui Jeff VanderMeer. Nu e foarte ușor de explicat despre ce este vorba, pentru că prea puține lucruri sunt spuse în ea. În primul rând cred că merită menționată extraordinara similitudine – fără să ducă la imitare, totuși – dintre opera lui Serge Brussolo și acest roman. La fel ca și în unele romane ale lui Brussolo, este vorba de o călătorie într-o lume – sau o zonă a lumii – care diferă complet de cea în care sunt obișnuite personajele să trăiască. Tot ca în romanele sale, nici aici nu este explicată în niciun fel nici lumea din care vin ele, nici motivul pentru care vin, în afară de câteva insinuări ușoare. Și tot ca în romanele francezului, personajele sunt puține, dar ce este cel mai important, atmosfera este foarte întunecată, iar organicul joacă un rol major în poveste.

Totuși, similitudinile se cam opresc aici. VanderMeer nu copiază firul epic, care este foarte original, nici construcția personajelor, care și ele sunt originale, în plus acestea nu sunt chiar atât de afectate de traume. De asemenea, diferă abordarea în sine a povestirii, pe care, spre deosebire de Brussolo, VanderMeer o preferă la persoana întâi.

Atmosfera

După cum spuneam, atmosfera romanului este foarte asemănătoare cu cea din romanele lui Brussolo: Moartea cu melon, Carnavalul de fier, Ira Melanox, Krucifix. Jungla – de fapt, mai mult o sălbăticie a unui ținut în care nimeni nu intervine decât ca observator – este foarte organică. Mlaștina pare vie, vegetația este activă, iar animalele care se aud sau sunt văzute sunt grotești sau de o stranietate care marchează cititorul: „M-a speriat când am văzut deodată o dâră dublă înaintând în canal după mine, despicând apele. […] Apoi delfinii au ieșit la suprafață și a fost aproape la fel de uimitor ca prima coborâre în Turn. […] Apoi s-a întâmplat ceva și mai tulburător. În timp ce înotau așa, cel mai apropiat delfin s-a lăsat abia sesizabil pe-o parte și s-a uitat la mine țintă, cu un ochi care, din câte am putut zări într-o clipită doar, nu semăna deloc cu unul de delfin.”

Personajele

În primul rând sunt puține: doar patru. În al doilea rând, nu au nume. Fiecare este identificat după meseria pe care o practică. În al treilea rând sunt foarte misterioase – și din nou ca și Serge Brussolo – VanderMeer nu găsește de cuviință să elucideze complet misterele care le înconjoară. Oferă doar câteva subtile indicii care însă ar putea duce la mai multe interpretări. Dar acesta nu este nici pe departe un neajuns, ci dimpotrivă. Personajul principal – care, evident, este naratoarea – suferă, pe parcursul unui roman de doar 200 de pagini, transformări uluitoare. Iar aceste transformări oferă cheia spre dezlegarea câtorva dintre misterele cu care este presărat romanul. „Imaginați-vă expedițiile, apoi imaginați-vă că toate încă există sub o formă oarecare în Aria X, chiar și cele care s-au întors, mai ales cele care s-au întors: strat după strat, unele peste altele, comunicând în orice chip reușesc”.

Indiciile

Anihilare este în integritatea sa un mister. Asta chiar și la sfârșit, dar nu trebuie să uităm că avem în față prima carte a unei trilogii. Acest mister se cere, totuși, rezolvat iar VanderMeer plasează permanent, peste tot în carte, indicii. Unul dintre ele – și probabil cel mai important – este jurnalul pe care fiecare membru al expediției este obligat să-l completeze cât de des poate. Chiar de la început, acest jurnal sună a indiciu. Iar la sfârșit, ele ajung să ofere indiciile necesare pentru a înțelege ceea ce autorul a vrut să dezvăluie în această primă carte.

Dar, pentru ca atmosfera să poată fi descrisă cât mai fidel, nu pot să las deoparte un alt element pe care l-aș include fără ezitare tot la indicii: „Turnul”. Care, de fapt, este un tunel, dar naratoarea în percepe ca pe un turn întors. Ceea ce-l face să pecetluiască atmosfera noir este faptul că, văzut exact așa cum este, Turnul este și el viu, pereții sunt organici și iradiază o luminiscență vie.

• Plusuri

  Eu consider că abordarea stilului, – care pe mine mă fascinează foarte mult – similar cu cel al lui Serge Brussolo, este un plus. Genul de romane grotești, organice, cu atmosferă închisă, neagră, sunt cu mult prea puține la număr. Iar Jeff VanderMeer intră, practic, într-o nișă insuficient acoperită.

• Recomandari

  Recomand Anihilare în special celor dispuși să abordeze un SF ușor diferit. Inutil să îi menționez pe fanii lui Brussolo, după cât de mult am insistat asupra acestui aspect pe parcursul recenziei.