Joaca de-a literatura

Titlu: Umbra mării și alte confesiuni
Autor: Dan Costinaş
Rating:

Editura: Argonaut
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 144
ISBN: 978-973-109-321-5

”Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare, abisele.” (Nichita Stănescu, Sensul iubirii)

Parcă prea puţin s-a scris în literatura română despre mare. Şi uite-aşa, intervine Dan Costinaş cu a sa Umbra mării, să-şi plătească tributul. Să ne povestească ce? Cine-ar putea să ştie istoria acestei ibovnice „dedulcită de o eternitate la bărbaţii altora”. Probabil, cei care mai ştiu să asculte poveştile nemuritoare, cei care înţeleg că „viaţa nu face daruri. Ea este frumoasă, dar trebuie să ştii unde să cauţi”. Poate că această carte nu are nimic a face cu ceea ce ne spune Costinaş, ci mai degrabă cu ceea ce suntem noi capabili să auzim. Povestea, aşa cum ne spune şi autorul, nu este încheiată, o scrie mai departe fiecare dintre noi.

Dan Costinaş ne spune sincer şi direct despre acest text literar al său „Am tradus această carte din limba Mării în limba oamenilor, după înţelegerea şi priceperea proprii; dacă rezultatul efortului depus este ceva inteligibil sau dimpotrivă, vor judeca singuri cititorii.”. Limba mării va fi mereu un mister pentru cei neiniţiaţi, şi cum ceea ce nu putem înţelege, mai rar ne place, mă tem că această carte nu va fi pe placul tuturor. Umbra mării e o carte mai altfel pentru că face parte dintr-un nou subgen literar, născut cu ceva mai mult de şapte ani în urmă, pe care Călin Hera îl definea în felul următor: „Proza arhiscurtă=un text care se întinde pe aproximativ 500 de semne (…) e acel text care, de exemplu, îţi provoacă imaginaţia, te face să continui povestea în mintea ta.”

Povestea e una singură şi scurtă, cea din prolog. Povestea unui copil, născut într-o barcă, în toiul furtunii. Marea i-a fost moaşă şi doică, mamă şi tată, magistru şi confesor; ea l-a alinat şi l-a certat, i-a istorisit peripeţii neştiute de nimeni, l-a ascultat vorbind, plângând şi i-a iertat păcatele.

Tot sucind şi răsucind această carte pe toate părţile, te întrebi şi nu prea înţelegi ce e. Un poem în proză, poate, o odă închinată mării. Dar cel mai mult e un imbold, să vrei să cauţi marea, să o dezbraci de secrete, să te laşi împletit în viaţă printre valurile ei. E cartea care trezeşte în tine un dor nebun de mare, un dor care se cere stins măcar cu-n pic de Hemingway ( Bătrânul şi marea). Iar „Trebuie să fii orb ca să vezi cu adevărat” e cel puţin o frază pe care nu o voi uita prea curând.

Ultimul fragment, înainte de epilog, te nedumireşte un pic. Să fie totul doar un joc al autorului, sau într-adevăr acest text e compus, oarecum, din fragmentele unui jurnal găsit. Nu este o carte în sensul strict al cuvântului, e fără cap şi coadă şi se abate de la reguli. Acel gen de carte care nu-ţi dezvăluie prea multe, te lasă să descoperi singur înţelesurile ei. O carte care poate nu trebuie judecată, ci doar gustată, pentru că până la urmă eu nu cred că există literatură bună sau proastă, totul e relativ, ca-n dragoste, gusturile nu se discută. Cu unii va rezona mai mult, cu alţii mai puţin.

Eu aş lua-o mai degrabă drept un simplu jurnal de călător într-un ţinut al mării. Sau pur şi simplu cugetările unui „suflet candriu de cafegiu”. Sau poate sunt doar umbre aşternute pe hârtie, umbrele mării, stăpâna catargelor. O mare a cărei forţă şi măreţie „aşa cum povestesc cei care au ajuns să o cunoască îndeaproape, izvorăsc tocmai din tulburătoarea ei capacitate de a stăpâni tot ce e viu pe această planetă albastră. Albastră, graţie dominaţiei mării.”