bookblog.ro

Memoria inimii + VIDEO

Scris de • 14 April 2015 • in categoria

Titlu: Inima inimii
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Traducere:
Numar pagini: 192
ISBN: 978-973-689-780-1
Cumpara cartea

„A scrie înseamnă întotdeauna a structura un delir.”

Inima inimii, volumul de cronici al lui António Lobo Antunes, e exact așa cum îmi imaginez eu iubitul ideal: poetic nu prin forma cuvintelor sau felul în care le joacă, ci prin aroma lor și stările create, ori tandrețea cu care fracturează deznădejdea printr-un umor subtil (mai degrabă reflexiv decât răutăcios), real și suprareal în același timp, un amestec de istorie și imaginație. E ca un om cu multe virgule, puncte puține, paragrafe interminabile și totuși atât de line și clare încât nu sunt obositoare, cel care, fără să vrea sau să știe, readuce la viață parfumul sentimentelor lăsate în urmă de câte-o altă carte citită, un om de care ți-e dor în felul acela inocent cum îi poate fi cuiva numai de copilărie, cu toate gesturile ei mărunte, atât de profunde.

În cadrul discuțiilor literare, în special cele ce vizează poezia mi s-a spus mereu că nu încărcătura metaforică, cuvintele ce se îmbină perfect etc. sunt ceea ce dă o alură poetică unui text, lucru ce l-am respins total. Dar Antonio Lobo Antunes, cu acest volum de cronici, a reușit să mă uimească prin profunzimea unui limbaj subtil stilizat, grațios, modest și, mai ales, tandru doar atât cât trebuie. Deși de formație psihiatru, nu pare că folosește scrisul ca pe o artă terapeutică, nu are nevoie de exorcizarea demonilor, a trecutului sau a durerii, lăsând mai degrabă impresia unui om resemnat în fața lucrurilor ce nu pot fi schimbate și care, în același timp, știe să găseacă frumusețe și speranță sau sens în tot felul de detalii banale.

„Când o inimă se închide, face un zgomot mai mare decât o uşă care se trânteşte.”

Inima 2Fragmentar și maleabil, la fel ca amintirile, Inima inimii pare a fi de fapt memoria inimii, ca și cum autorul ar încerca să sugereze că, odată cu trecerea anilor, singurele lucruri pe care le păstrăm intacte sunt trăirile, în jurul acestora construindu-ne tot felul de amintiri fictive care se schimbă în funcție de context, întocmai cum procedează Antonio, revenind asupra unei amintiri și modificând anumite detalii esențiale de la o cronică la alta. Torențial, practicând scrisul ca pe o vivisecție, fiind vizibilă domesticirea metaforelor, acesta îi atribuie memoriei funcția de regizor, dictându-ne viața, cârpind și șlefuind absurdul clipelor ce ne compun, uneori dedublându-ne, suflând mai multă viață și luciditate asupra lucruirilor care nu s-au petrecut nicicând. Pentru că în final, nu ești ceea ce ești, ci mai degrabă ce îți amintești.

Textul său e ca o incantație care se revarsă în toate direcțiile, nu există aici o narațiune strictă așa cum nici viața nu-i deloc lineară, totul e-n cercuri care se întrepătrund, se contractă și se dilată ca un plămân, pentru că textul lui Antunes nu e o relicvă, un monument, ci un organism viu, înzestrat cu propria sa conștiință, care nu pronunță vreo sentință ci produce sensuri noi, pe calapodul unor trăiri mai vechi, se creează și se anulează pe sine ca și cum autorul ar încerca o conservare a emoțiilor revărsate în vasul fiecărui cuvânt.

„Problema cu fetele e că rămâi doar primul, deci mi se pare că trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putință să le salvăm de lugu-lugu, de fado, de psihanaliști și de intelectuali. Toate acestea fiind mai mult sau mai puțin același lucru. Și să le repetăm ceea ce Blaise Cendrars i-a spus într-o zi odraslei sale: toate cărțile din lume nu fac cât o noapte de dragoste.”

Considerat a fi cel mai bun scriitor în viață al Portugaliei, comparat cu Faulkner, Céline, și Proust, Antonio Lobo Antunes și-a descoperit vocația literară ajutând la aducerea pe lume a copiilor, practicând amputări sau autopsii, sau poate drept consecință a acelei mânii metafizice adresate unui zeu ce lasă omul să se înece chiar la malul a tot felul de agonii. Momentele narate în acest volum sunt scene fracturate, suprinse prin lentila unei nostalgii deloc zaharisite, încărcate de intensitatea instinctuală a umbrelor îndărătul cărora se ascunde sensul, străbătute de un sentiment fără patrie, în ciuda faptului că își plasează personajele într-un decor portughez, pentru că geografia ori literatura străină nu există pentru el, nu există centru sau periferie, ci doar scriitori.

Indiferent că e vorba de acele texte pigmentate cu ușoare ironii la adresa divinității, cele în care ne vorbește despre a sa artă poetică, despre sesiunile de autografe și poze sau interviuri, că narează amintiri din Benefica (cartierul în care a copilărit), aducându-și aminte de vacanțe, prieteni din copilărie sau vecini, că trece la o narațiune din perspectivă feminină, Antonio Lobo Antunes reușește să creeze de fiecare dată un sentiment universal, să dea farmesc și o alură misterioasă celor mai neașteptate banalități, captând atenția cititorului și păstrându-i vie curiozitatea.

„N-am înțeles niciodată când încetezi să mai fii mic ca să devii om mare. Probabil că în momentul în care respectiva rubedenie blondă începe să fie numită, de astă dată în portugheză, „dezmățata aia de Luisa”. Sau probabil atunci când înlocuim umbreluțele de ciocolată cu primele noastre steak-uri tartar. Probabil că atunci când începe să ne placă să facem duș. Probabil că atunci când nu ne mai e frică de întuneric. Probabil când începem să fim triști. Dar nu sunt sigur; nu știu dacă eu unul am crescut.”

Urmărește lectura unui fragment din carte:

  • Plusuri

    Faptul că acest volum beneficiază și de o prefață, traducerea care nu știrbește din lirismul prozei lui Antunes.

  • Recomandari

    Nu contează ce gen literar preferi, aceste cronici pot fi citite și ca un poem în proză, și drept autobiografie, suprarealism sau realism, fiecare se poate regăsi pe sine permițânu-și să se piardă în torentele lor.

Autor: | Editura:

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Bookish spune:

    Sper sa reusesc sa duc la bun sfarsit volumul acesta. “Manualul inchizitorilor” al lui Antunes a fost pentru mine o adevarata piatra de incercare, m-a pierdut rau de tot si nu am reusit sa-l termin. Mi s-a parut foarte greoi ca stil literar, m-am pierdut in actiunea insiruita si pe cate 2-3 pagini, fara punctuatie logica.

    raspunde

  2. Laura spune:

    Felicitari pentru recenzie.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro