bookblog.ro

Neantul alb, neantul negru

Scris de • 27 October 2012 • in categoria

Titlu: În cafeneaua tinereţii pierdute
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2012
Traducere:
Numar pagini: 176
ISBN: 978-973-124-726-7
Cumpara cartea

„Mai târziu, am regăsit aceeaşi stare de beţie de fiecare dată când rupeam legătura cu cineva. Nu eram într-adevăr eu însămi decât în clipa în care plecam. Singurele mele amintiri plăcute sunt cele ale fugii precipitate. Dar viaţa ieşea întotdeauna învingătoare.”

O alegorie a singurătăţii şi a drumurilor care la un moment dat se înfundă. Tristeţe. Fantome. Conflicte suspendate între inconştient şi supremă luciditate… însă mai presus de toate, cartea de faţă vorbeşte despre delirul continuu al dilemei. Parisul anilor ’60 e surprins în splendoarea tăcută a cafenelelor deschise până târziu, locuri iniţiatice unde întâlnirile iau forma unei răscruci. Tocmai în aceste momente speciale, încărcate de magia misterului, o tânără solitară, crescută neglijent de mama sa, angajată noaptea la Moulin-Rouge, ia calea pribegiei, exilându-se de orice contact uman serios. Zborul ei către înălţimile spirituale, de neatins pentru burghezii bogaţi, retraşi adânc în confortul călduţ al averilor, este de fapt un strigăt de disperare, ţipăt şi totodată cântec. Ea rămâne până la urmă o enigmă pentru fiecare cunoscut şi iubit din viaţa ei. Spre ce destinaţie a condus-o toată această nebunie boemă? Ce s-a ales de visurile ei şi cum a putut viaţa să curme o reverie atât de frumoasă?

Patrick Modiano, prolific şi talentat scriitor francez contemporan, adus pe scena literară de renumitul Raymond Queneau, reuşeşte să exprime prin fraze simple, aproape comune setea de cunoaştere şi vanitatea tuturor încercărilor omeneşti. Senzaţia de neant răzbate din roman cu intensitatea unui gol sufletesc. Rătăcirea, regăsirea, iubirea şi frica sunt feţe ale aceleiaşi inimi zgribulite, iar protagonista, pe care o conturează prin trei planuri narative distincte, reuşeşte să dea suflu unor dimensiuni noi. Împinsă de frică, ea devine curajoasă. Participă la şedinţe de spiritism şi aici cunoaşte un bătrân maestru, care îi va fi ghid tăcut toată viaţa. De asemenea, alături de prietena ei blondă cu ochi verzi, descoperă ce înseamnă beţia şi „zăpada”, ce înseamnă uitarea şi cât de adânc poate fi îngropat un suflet în agonie.

Trei puncte de vedere, trei regrete

Textul e fragmentat în secvenţe narative şi în capitole fără nume, fără număr. Rândurile libere, reluarea povestirii şi monologurile conflictuale exprimă agitaţia interioară a naratorului. Textul e sacadat, sugerând o zbatere convulsivă şi o încercare de a ieşi la suprafaţă, departe de tenebrele amintirilor. De altfel, laitmotivul lucrării este fuga, nu atât ca act de laşitate, ci ca manieră de a fi. Personalităţile estompate se găsesc în fiecare chip livresc. Locul unde se intersectează toţi naratorii (trebuie menţionat un detaliu esenţial, povestea e relatată din perspectiva a trei naratori!) este cafeneaua Condé, spaţiu al regăsirilor şi al înstrăinărilor, unde toţi vizitatorii sunt notaţi într-un catastif bizar, unde fumul de ţigară se risipeşte în rotocoale visătoare, unde boema pariziană visează la experimente artistice îndrăzneţe.

Aici îşi petrece serile o străină misterioasă, cu destin incert: Louki. Nefericită şi taciturnă, Louki este prinsă în cercul vicios al propriei suferinţe. Nu se ataşează de nimeni, dar pare că îşi oferă sufletul fiecărui străin. Fuge de străzile populate şi răspândeşte un mister irezistibil pentru bărbaţii din jurul său. Căsătoria repede aranjată cu un bătrân om de afaceri o plasează în coordonatele vieţi respectabile, dar fuge de acasă cu un anume Roland, amant pasional, la fel de confuz ca ea.

Cuplul e privit de departe, la o distanţă plină de veneraţie, de către un detectiv angajat de soţ, care, prins în mrejele acestei existenţe alternative, renunţă la a o demasca pe femeie, dând-o absentă. Lucrarea despre „zonele neutre”, scrisă şi rescrisă, proiectată şi mereu regândită de Roland, reprezintă tocmai expresia acestei lumi ermetice, unde soarele nu răsare niciodată. Cei absenţi pentru societate dispar ca nişte umbre şi reapar în plină vitalitate, dominând realitatea şi apoi declarându-se înfrânţi.

Acest destin de tânără fată, insolit, chiar aiurit la prima vedere, e relatat din trei unghiuri originale: detectivul, Louki însăşi (cu numeroase întoarceri în timp, momente revelatoare pentru descifrarea personajului) şi Roland, maturizat cu impresia unui gol lăsat în urmă de această iubită bizară.

O lectură dificilă

Louki aduce a Sylvia Plath şi modul ei de a recepta viaţa este o paralelă subtilă şi poate pur întâmplătoare cu stilul în care a fost scrisă cartea „Clopotul de sticlă”. Amar, aluziv, nostalgic şi cu potenţialul de a frânge inimi… cam aşa s-ar putea reduce în câteva cuvinte efectul fatal al acestei cărţi. După o primă lectură, cititorul rămâne un pic blazat, fără a deosebi clar ce i s-a întâmplat. S-a îmbogăţit sufleteşte? Simte ceva unic, ca un fior electric? S-a purificat de rutina prăfuită a zilelor cenuşii? Nu se ştie… cititorul rămâne fără cuvinte, cu privirile pierdute, încercând să străpungă limitele şi orizonturile care refuză să se lase dezgolite de taine.

  • Plusuri

    Personaje interesante, nonconformiste şi dialoguri schiţate delicat, cu un parfum literar subtil;

  • Minusuri

    Motivaţii vag descrise, implicaţii psihologice de o mare ambiguitate şi sentimentul general că între personaje şi cititor se ridică un zid de sticlă, prin care ambele părţi se pot spiona.

  • Recomandari

    Nu ştiu exact cine ar trebui să citească această carte, dar pot spune cu precizie cine NU ar trebui s-o facă. Volumul de faţă nu se recomandă persoanelor sensibile, înclinate spre melancolie.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro