bookblog.ro

„No mere human can stand in a fire and not be consumed”

Scris de • 31 August 2012 • in categoria

Titlu: Fata pierdută
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2012
Traducere:
Numar pagini: 482
ISBN: 978-973-124-645-1
Cumpara cartea

„Când trecură râul şi se înfundară în desişul întunecat, o luă în braţe şi o sărută lung, cu aprigă pasiune. Dincolo de obrajii lui, Alvina vedea coamele înzăpezite sticlind în amurg. Scânteiaseră răsfrângând aurul zorilor când trecuse râul la urcuş şi îşi trimiteau alba incandescenţă către cerul noptatic, acum, la întoarere. Prin ce spectrală vale a umbrelor îşi încâlcise ea paşii? Ce era această patimă aprigă a bărbatului care o hăituia ca un înger al întunericului? De ce se pierduse în asemenea măsură pe ea însăşi?”

Am făcut întâia oară cunoştinţă cu D.H. Lawrence datorită unei cărţi despre romane interzise în şcoli, biblioteci sau chiar librării în ultimii o sută de ani. Printre acele cărţi apărea şi Amantul doamnei Chatterley ce a fost acuzată de a fi imorală sau chiar obscenă. Ediţia pe are am găsit-o eu la biliotecă era, am aflat mai târziu, o ediţie cenzurată, iar din cauza aceasta eu n-am putut pricepe nici în ruptul capului, după terminarea romanului, ce anume a putut fi considerat obscen sau imoral într-un roman atât de bine scris. Poate doar idea că o femeie de un oarecare rang ar putea ajunge să aibă nu doar un amant ci încă unul de o condiţie mult inferioară ei. Dragostea şi dorinţa primitivă, animalică ce crează legătura dintre cei doi era, poate, considerată jignitoare la adresa puritanismului englez şi american al primei jumătăţi de secol douăzeci. N-am revenit asupra unei ediţii necenzurate pentru că părerea mea despre Lawrence era gata formată. Am continuat cu Femei îndrăgostite şi apoi cu Fii şi îndrăgostiţi care mi s-a părut pur şi simplu magistrală. Mai târziu am aflat că, acest din urmă roman, este unul autobiografic şi se simte la fiecare pagină că a fost scris din suflet, lipsindu-i ironia şi sarcasmul ce pot fi găsite în scrierile sale mai târzii.

Îmi place scriitura lui Lawrence pentru că reflectă un autor inteligent, fin cunoscător al naturii umane, fascinat de teoriile lui Freude, adept al naturalismului şi un opozant al unei societăţii mecanizate de era industrială aflată în plin avânt, în care totul trebuie să fie conform standardelor, să se încadreze într-un tipar. Rigida societate engleză a începutului de secol douăzeci reprezintă pentru autor o bogată sursă de inspiraţie. Însă doar în măsura în care poate să aleagă din ea indivizii nonconformişti, aparte, care nu se supun normelor în totalitate şi îşi aleg propriul drum în viaţă. Despre toate acestea, Lawrence scrie uneori parcă uşor amuzat, cu o ironie fină, subtilă dar ascuţită, alteori cu un sceptism blând, iar câteodată cu toată seriozitatea, făcând o analiză a sufletelor personajelor de o asemenea profunzime încât aproape poţi să simţi tot ce simte şi personajul descris.

Iată un fragment din Fata pierdută în care toate acestea sunt vizibile:
„Până aici, povestea Alvinei e destul de banală. Este, mai mult sau mai puţin, povestea a mii şi mii de fete. Toate îşi găsesc până la urmă o slujbă. Aceasta e soluţia obişnuită. Şi dacă am fi avut de-a face cu o fată obişnuită, povestea noastră s-ar fi întins molcom şi monoton de-a lungul unor nesfârşiţi ani de serviciu; sau, în cel mai bun caz, asupra anilor de căsnicie cu un profesoraş sau vreun slujbaş searbăd.

Noi susţinem însă că Alvina nu este o fată obişnuită. Pentru oameni obişnuiţi, destine obişnuite. Sau niciun fel de destin. Sistemul nostru modern de reducere a întregii complexităţi la o schemă unică, aplicabilă tuturor, îi covârşeşte pe cei mai mulţi dintre oamenii neobişnuiţi. Pur şi simplu îi ucide sau îi zvârle, scoşi din uz, peste bord.

S-au scris destule istorisiri despre oamenii obişnuiţi. (…) Detestăm oamenii banali. Aceştia ne pun de-a dreptul viaţa în pericol; ba ne pun chiar şi sufletele în pericol, pentru că sunt gata să ne osândească, pe fiecare dintre noi şi pe toţi laolaltă, la veşnică platitudine. Fiecare individ are sau ar trebui să aibă, prin firea lucrurilor, punctele sale ieşite din comun. Dar în zilele noastre trebuie să cauţi cu microscopul asemenea puncte, atât sunt de tocite de frecuşul zilnic al maşinăriei epocii noastre mecanice.

Pentru Alvina nu există nicio speranţă în obişnuinţă. Dacă aştepta vreun ajutor, atunci acesta nu putea veni decât de la neobişnuit. De aici porneşte marea primejdie a cazului ei.”

Alvina este fiica unui om înstărit care şi-a pierdut însa averea datorită faptului că a fost ori un vizionar neînţeles al vremii sale, ori un foarte prost afacerist. Fiica lui, însă, nu este atât de afectată de pierderea averii şi nici măcar de cea a prestigiului care însoţea cândva numele familiei. Având pregătire de infirmieră, ea este convinsă că poate foarte bine să se descurce găsindu-şi de lucru şi o încântă chiar ideea de a fi femeie independentă. De fapt, atunci când îşi face munca de infirmieră Alvina este cu adevărat ea însăşi şi acelea sunt singurele momente când străluceşte din interior.

Însă pentru că aceasta nu este o poveste obişnuită, după cum ne atrage atenţia autorul, Alvina nu poate fi o simplă infirmieră toată viaţa ei, astfel ea ajunge să se îndrăgostească de un italian, membru al unei formaţii de actori ambulanţi. Felul în care se îndrăgosteşte de el, şi dragostea care o subjugă acestui bărbat aflat mult sub nivelul ei din foarte multe puncte de vedere, sunt foarte ciudate. Pentru că dragostea ei, asemenea celei din Amantul doamnei Chatterley este una primitivă, animalică, având la bază o pasiune neîmblânzită, sălbatică ce însă nu se manifestă fizic ci prin intermediul sentimentelor puternice care o vor lega de Cicio. Acesta, la randul său, o iubeşte, dar într-un mod la fel de primitiv şi oarecum închis:

„Nu. El o iubea, dar într-un chip tenebros, hipnotic, care o împiedica să fie ea însăşi. Iubirea lui n-o stimula, n-o vitalza. O stingea. Nu putea fi decât femeia supusă, obscură: se simţea înfăşurată într-un văl. Gândurile îi erau înceţoşate, se înfiripau doar în străfundurile înnegurate ale conştiinţei… şi totuşi, pe undeva, aproape că exulta. (…) Dar era în acelaşi timp ceva deplin, şi dulce, şi bogat. Pe undeva se simţea mulţumită. Pe undeva era chiar mândră de acea singurătate obscură, învăluită, eternă, pe care o simţea în umbra lui.”

Şi datorită acestei iubiri neconvenţionale, Alvina este oarecum scoasă în afara societăţii, într-o oarecare măsură şi din motive lesne de înţeles, în mod voit. Exact soarta pe care o prevestea naratorul, la începutul romanului, oamenilor neobişnuiţi: „Pur şi simplu îi ucide sau îi zvârle, scoşi din uz, peste bord.”

Unde va duce şi ce se va întâmpla cu această fată aruncată de viaţă „peste bord”, am să vă las pe voi să descoperiţi. Romanul merită citit chiar şi numai pentru stilul scriiturii. Lectură plăcută!

  • Plusuri

    Ironia fină, umorul uşor sarcastic, analiza psihologică profundă a Alvinei şi prezentarea orecum critică a societăţii engleze speifice începutului de secol douăzeci

  • Recomandari

    Cred că poate fi catalogat ca roman psihologic, deci pasionaţilor genului

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Cristina T. spune:

    Când spui „fascinat de teoriile lui Freude” presupun că te referi la Freud, părintele psihologiei moderne și al psihanalizei, nu? Se scrie, așadar, fără „e” la final.
    Cred că voi citi romanul. Din curiozitate dar și pentru că într-adevăr „Sons and Lovers” e foarte bine scrisă.

    raspunde

  2. CTL spune:

    Interesanta psihologia din acest roman.

    raspunde

  3. Andrea spune:

    Ca in toate romanele sale, de altfel…

    raspunde

  4. Sanda spune:

    Nu stiu de ce dar in toate romanele lui este o anumita tristete a sufletelor.Se lupta sa se gaseasca si sa se implineasca,refuza stereotipul societatii conventionale ,traiesc secunda de abandon si fericire si apoi ard si se sting.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro