bookblog.ro

Nu daţi foc cărţilor (încă)

Scris de • 6 February 2012 • in categoria

Titlu: Daţi foc acestei case
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2011
Traducere:
Numar pagini: 535
ISBN: 978-973-124-521-8

„Cu un aparat Polaroid, i-am făcut poză unui prieten. Aşteptând să treacă minimul necesar, intru, fără ţintă, într-o altă cameră şi abia acolo extrag din aparat fotografia printată, jilavă şi lucioasă. "Ha!", sau "Hei!", sau "Uite!", strig, încântat, către prima cameră. Dar, aplecându-mă să examinez fotografia, nici vorbă să văd în ea chipul prietenului meu, ci doar un monstru hidos, îngălat. Iar tăcerea din prima cameră e netulburată.”

Publicat pentru prima dată în 1960, „Daţi foc acestei case” este al treilea roman al lui William Styron. Dacă în „Alegerea Sofiei” (1979), cea mai cunoscută carte a sa, Styron aborda tema lagărelor de concentrare naziste şi a supravieţuitorilor acestora, „Daţi foc acestei case” este o poveste mai degrabă dostoievskiană - cu toate ridicările de sprâncene pe care le-ar putea provoca epitetul.

Cei trei protagonişti, ingenuul Peter Leverett (avocat), alcoolicul Cass Kinsolving (pictor) şi Mason Flagg (diletant, să spunem pentru moment) au părăsit America din motive diferite, întâlnindu-se, la ceva timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în satul italian Sambuco. Dacă primele capitole sunt narate retrospectiv de Peter, care se străduieşte să-şi lămurească aşa-zisa sinucidere a prietenului său din copilărie, Mason, multe dintre capitolele ulterioare îl au drept narator pe Cass, care l-a cunoscut pe Mason recent, printr-o coincidenţă nefastă.

Individ şters, cu năzuinţe artistice ocazionale, Peter se simte măgulit de atenţia pe care i-o acordă când şi când Mason, moştenitor al unei averi care îi permite, printre altele, să nu cadă în ridicol când îşi dă cu părerea despre potenţialul artistic al Americii, al Europei şi al civilizaţiei vestice în general. Cass, pictor ratat, ale cărui escapade alcoolice indică mereu spre un fals moment culminant, devine incapabil să-şi întreţină familia numeroasă şi, deseori, agasant de tandră. Confundat de Mason cu un artist mult mai celebru, Cass cedează insistenţelor acestuia de a-i deveni protejat, iar momentul revelaţiei măruntei lui identităţi îl condamnă la o dependenţă aproape fără limite de „binefăcătorul” său.

Dostoievskiană în toată povestea este scormonirea după rădăcinile răului din fiecare dintre personajele centrale. Dacă Peter îşi vede coruptibilitatea în neputinţa de a respinge prietenia lui Mason, măgulit fiind de confidenţele adesea şocante ale acestuia, Cass constată că „există lucruri atât de monstruoase, încât nu te poţi căi, pur şi simplu, că le-ai săvârşit, nu există ispăşire”. Din acest motiv, şi pentru că fiecare dintre noi îşi doreşte, în fond, să se poată ierta, memoria operează anumite excizii la scurt timp după producerea faptelor reprobabile. Astfel, Mason ni se dezvăluie drept insul fără memorie, cel a cărui poveste trebuie spusă, dar numai la persoana a treia.

În fond, acţiunea romanului se poate rezuma la un calup de ştiri de la ora cinci: bărbat de familie bună violează o tânără ţărancă, găsită agonizând în pădure; vinovatul se sinucide sau este omorât de amantul înnebunit de gelozie al fetei. Talentul lui Styron constă în umplerea interstiţiilor dintre corpuri şi fapte. Câteva zile din vieţile protagoniştilor sunt reluate cu o minuţiozitate bolnăvicioasă, prin câteva salturi temporale. Fiecare pornire este bănuită drept cea fatală orânduirii spirituale a individului, fiecare neclaritate drept focar al viitoarelor fapte de neconceput.

„Să nu crezi în mântuire, să porţi pe cap povara necredinţei ca pe un pietroi de neclintit şi, totuşi, în momente ca acesta (calm & senin), să vezi revărsate peste ceruri şi peste nisipurile tăcute atâta frumuseţe & măreţie şi să vezi toată certitudinea & dulceaţa cu care cei proveniţi din carnea & sămânţa ta se hârjonesc în afara timpului, neobosit, pe ţărm, şi tot să nu crezi - e ceva care mă îmbolnăveşte până în străfundurile inimii”, spune Cass; căci, în jurul lui Mason şi al ucenicilor lui, roiesc permanent personaje a căror inocenţă irită şi pe care protagoniştii o pun pe seama unor carenţe intelectuale. Distanţa dintre cele două categorii de personaje poate părea desuetă, ca şi tema centrală a răului ca virus al clasei intelectuale. Totuşi, de multă vreme nu am mai întâlnit o carte care să mă intrige de la un capăt la altul, pe care să o aprob şi resping în egală măsură, care să se ceară reîntâlnită.

  • Plusuri

    Anecdotele al căror comic se topeşte în atmosfera în general întunecată a cărţii, atenţia pentru detalii, dezvăluirea treptată a misterului iniţial, abordarea riscantă a unei teme literare majore.

  • Recomandari

    cititorilor lui Fitzgerald, ai lui Hemingway şi ai clasicilor literaturii ruse.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro