bookblog.ro

Nu vorbi! Scrie!

Scris de • 1 April 2013 • in categoria

Titlu: Sorgul roșu
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2008
Traducere:
Numar pagini: 480
ISBN: 978-973-689-283-7
Cumpara cartea

„A fost o palmă dată celor ce luptă pentru libertate și democrație”, spunea, nu demult, Herta Müller despre premiul acordat lui Mo Yan. Când Nobelul este câștigat de un scriitor asiatic, discuțiile sunt întotdeauna mai intense. Circula la câteva ore după anunțarea câștigătorului o glumiță inteligentă sub forma întrebării „Ce trebuie să faci pentru a câștiga Nobelul în China?” însoțită de răspunsul „Să taci!”. Să fie un simplu joc de cuvinte care vizează semnificația numelui Mo Yan (Nu vorbi) sau tăcerea ce trebuie păstrată vizavi de subiectele tabu?

Mă îndoiesc că poate contesta cineva pe bună dreptate valoarea literară a Sorgului. Cât despre simpatiile politice ale autorului, Herta probabil că are dreptate ținând cont că, la fel ca mulți alți autori chinezi, Mo Yan operează într-un fel de zonă gri. Iese de sub radarul cenzurii, evitând să atingă anumite sensibilități, prin plasarea acțiunii în Al doilea Război Mondial. Pornind de la această premisă și cu multă neîncredere în criteriile după care se desfășoară majoritatea competițiilor, aveam îndoieli serioase și fusesem pregătită să-i vânez hibele cu lupa. Cumva, am fost dezamăgită că nu le-am găsit și-a trebuit să recunosc că este un roman...„grotesc de frumos!”

Sângeros și picaresc, amestec de mituri și realism, un fel de postmodernism chinez puternic experimental, romanul sondează adâncurile întunecate ale psihicului uman și forța aceea ce alimentează atât distrugerea cât și legea de fier a iubirii. Prin viziunea pe care o proiectează suprapunerea dintre trecutul tulbure și realitatea ignorată a prezentului, Mo Yan extinde limitele a ceea ce un roman poate exprima, deschizând prin Sorgul roșu o ușă pentru cititorul din vest.

Scris în 1988, cu câțiva ani înainte de masacrul de la Tiananmen, inspirația lui Mo Yan pentru Sorg provine din timpul revoluției culturale, de la vizionarea în 1973 a unui film nord-coreean cu impact tulburător asupra publicului. Ecranizarea făcută de Zhang Yimou Sorgului roșu este o psihodramă nu mai puțin lipsită de importanță. Aparent schematic, simplist și încărcat de stereotipuri, mizând puternic pe imaginile sumbre și misterioase saturate de rosu, filmul marchează o nouă eră în cinematografia chineză. Povestea este fixată între anii 1920 si 1970 și concentrată asupra conflictelor brutale între facțiunile armatei chineze (imperialistă, comunistă și naționalistă) și cele cu armata japoneză. Spusă prin vocea unui narator nevăzut, această incursiune în trecut redată la timpul prezent și persoana I, într-un stil aproape de tipul documentarului, subliniază extrem de bine importanța tradiției orale.

Roman amplu de tip tolstoian, dificil prin complexitatea sa pe mai multe niveluri, livrând o bogată informație culturală, devine prin repetarea intenționată a unor acte un adevărat show horror. Într-un mozaic de contradicții, narațiunea curge precum vinul, melodios, cu fel de fel de arome subtile instalând o beție menită a produce eliberarea emoțională. Realist și absurd în același timp, elegiac și cu o retorică elegantă, nelipsit totuși de detalii dezgustătoare și explorând la maxim suferința, Sorgul roșu este o revoltă împotriva tendinței de a idealiza trecutul.

Întrebarea la care se cere meditat în urma lecturii acestui roman este următoarea: Răul rezidă în individ sau în forțe dincolo de controlul acestuia precum destinul și istoria?

Elena Potocean

Așa cum spunea Elisabeta Lăsconi într-un număr din România Literară din 2008, Orientul ne-a oferit în trecut scriitori japonezi (Haruki Murakami, Kenzaburo Oe), indieni (Rabindranath Tagore), pakistanezi (Salman Rushdie) sau afgani (Khaled Housseini), dar prin traducerea operei lui Mo Yan ne este oferită, în sfârșit, „revelația Chinei, cu o literatură pe care o bănuiam plină de comori...”. Având în vedere că Mo Yan, pseudonimul lui Guan Moye înseamnă „Nu vorbi”, este fascinant ce a reușit acest autor să creeze. Este vorba despre o operă care vorbește de 1000 de ori mai mult decât exprimă cuvintele, dacă e să ținem cont că o imagine înseamnă o mie de cuvinte.

O scenă de despărțire dintre mamă, soț și copil, ce are loc „în 1939, în ziua a noua din luna a opta după calendarul lunar”, imaginea unui băiețel care, „în fundul gol, trăgând după el o capră albă ca zăpada [...] s-a suit pe stelă, a slobozit fierbând de mânie un șuvoi de urină, iar apoi s-a pus să cânte în gura mare”, evocarea unor străbuni pentru care „câteva zeci de ani erau parcă o zi”, o aluzie a faptului că „noi, nevrednicii lor urmași [...] pălim prin comparație”, aceste toate mici evenimente deschid un roman „mai mare decât viața”, dacă-mi este permisă traducerea mot-a-mot din engleză a unei expresii consacrate. La scară din ce în ce mai mare, apoi din ce în ce mai mare și din nou din ce în ce mai mică, acest gen de amestec al timpurilor, de vârtej al cronologiei, înfățișează o lume pe care nu o știam a exista.

Încetul cu încetul, din amalgamul cronologic al evenimentelor descrise, se cristalizează o poveste de război, dragoste, trădare, regăsire, maturizare, degenerare, utilizând un stil pe care doar la Mo Yan l-am întâlnit până acum. Aproape că nu regăsești în carte un eveniment povestit cap-coadă. În mijlocul lui sunt inserate fie amintiri pe care personajele le deapănă, fie relatări istorice ulterioare, pe care autorul le strecoară pentru a dramatiza și mai mult povestea.

Romanul este profund cromatic. Culorile prevestesc parcă evenimentele ce urmează să se întâmple. În permanență suntem asaltați de roșu, ocru sau sângeriu, culori care semnifică întotdeauna viața – fie abia începută sau redobândită, fie pierdută – și rostul ei, de un verde pestilențial, însoțit de fiecare dată de un miros înecăcios de moarte, albastru sau negru – iar asta este cu adevărat culoarea sângelui în roman.

Construcția frazelor este cel puțin neașteptată, însă atât de inspirată, încât lasă senzația umplerii unui gol neștiut până atunci: „Ca și mai înainte, de cele două părți ale drumului se află comunitatea sorgului roșu, netedă și întinsă, a cărei adâncă înțelepciune părea neștiință”.

Personajele au o forță incredibilă. Descrise cu o vivacitate debordantă, ele ni se conturează ca entități monumentale: „... bunica, deși tânără la ani, are-n burtă dinți lungi, e meșteră la urzit planuri și, când arde de supărare, nu e vreo lămpiță cu economie de ulei”. Sunt foarte vii, parcă ar sări din carte să trăiască. Asta chiar și atunci când mor. Și mor multe personaje. Moartea este, în romanul lui Mo Yan, la fel de prezentă, de activă și de valoroasă ca și viața. Moartea și viața sunt ele însele personaje, care însă transcend noțiunile de bine și rău. Moartea, ca și viața, e magnifică întotdeauna. Iar descrierea ei este și ea profund cromatică.

În fascinantul război cu câinii, personificarea e de-a dreptul fantastică. Dulăii au toate calitățile oamenilor, iar tiparul lor de gândire este aidoma cu cel al acestora: „Pentru că înfulecaseră carne de om, ochii albi ai tuturor câinilor erau brăzdați de firicele dese de sânge, [...] (și se) deșteptaseră în străfundurile lor amintiri pe care traiul domesticit de sute de mii de ani le amorțise. Îi urau acum pe oameni – animalele astea care umblă pe două picioare – până în măduva oaselor”.

Lecturarea acestui roman este o experiență care nu va fi uitată prea devreme. Odată citit, Sorgul roșu va imprima asupra percepției literare a cititorului un șablon care-și va spune cuvântul de fiecare dată când moartea, viața, sângele – sau orice alt element important în acest roman – vor apărea ca elemente în alte lecturi. Puterea cu care autorul descrie fiecare eveniment și fiecare personaj ridică nivelul adrenalinei la cote greu de suportat. Din nou mă simt nevoit să amintesc cromatica, descrisă cu o asemenea forță, încât reprezentarea ei într-un film ar putea risca să devină săracă. Toate simțurile sunt asaltate în timpul lecturării romanului. Ochii văd toate culorile, nasul percepe toate mirosurile, pielea simte frigul, căldura sau durerea, iar urechile țiuie în urma unei explozii.

Ovidiu Leonte

  • Plusuri

    Vitalitate, imagini cinematografice, adrenalină

  • Minusuri

    Complexitatea atinsă pe fiecare nivel și duritatea scenelor pot îngreuna lectura

  • Recomandari

    Merită parcurs de orice cititor care se încumetă

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Ana spune:

    Buna Bookblog! Ma intreb oare cand veti publica recenzii si pentru cartile lui Gao Xingjian.
    Mo Yan este destul de criticat in presa europeana si ma bucur ca atin inceput recenzia exprimand totusi aceste nelinisti, dar incercand sa va mentineti echidistanti.
    Multumesc frumos!

    raspunde

  2. Ana spune:

    Articolul despre cartea lui Mo Yan este destul de convingator pentru a citi cartea. Totusi, de cand cu expozitia corpului uman de la Antipa si cu premiul Nobel acordat unui scriitor in linie cu partidul, parca ne vine sa fim mai degraba in rand cu dizidentii..

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro