Titlu: Ușa
Autor: Magda Szabó
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Andrei Dósa
Numar pagini: 230
ISBN: 978-973-724-819-0

„Sigur, în noaptea aceea nu voia decât să mă tachineze și asta a avut darul de a mă liniști, m-am gândit că, dacă ar fi simțit amenințarea, nu m-ar fi întărâtat, dar, slavă Domnului, nu făcea decât să mă ia peste picior, se distra, pe seama mea. Am vrut să mă ridic, dar nu m-a lăsat, a spus că, dacă voi fi ascultătoare, îmi va spune o poveste. Să nu mă mai fâțâi, să închid ochii. M-am cuibărit mai bine pe canapea, iar ea a rămas în picioare, sprijinită de sobă. Știam puține lucruri despre ea, cât am reușit să recompun din datele fragmentate pe care le aveam, aproape nimic, un portret - fantomă. În noaptea aceea ireală, în care viața și moartea s-au ținut de mână până în zorii zilei, de iarnă, Emerenc s-a prezentat ca să-mi alunge spaima”

Romanul „Ușa” al Magdei Szabo începe trasând o tăietură adâncă în destinul unui om care, din primele pagini apare ca un colos, ca o stâncă de nestrămutat, dar a cărui viață își va avea și ea un sfârșit. Emerenc, femeia care nu dormea niciodată, care făcea curățenie în casele oamenilor și pe străzi de dimineață până dimineață, care apărea în casa naratoarei la ore imposibile, trebăluia fără odihnă, ca apoi să dispară fără niciun semn, pare inițial a se contura încetul cu încetul, promițând a deveni un personaj pe deplin scris și pe deplin înțeles. Lucrul acesta însă nu se va întâmpla niciodată: Magda Szabo creează un personaj care se estompează de la capitol la capitol, aproape de la pagină la pagină, inversează procesul obișnuit al unui autor de a-și dezgoli personajul de coajă, ca pe ceapă, pentru a ajunge la miez, cel cu adevărat important: autoarea acoperă personajul cu fiecare pagină – de o simplitate deconcertantă, așa cum este perceput încă de la început – cu starturi peste straturi de complexitate, care nu reușesc decât să năucească cititorul.

O primă senzație hipnotizantă de acest fel o oferă chiar de la început Emerenc, care toată noaptea s-a destăinuit naratoarei. „Am crezut cu tărie că gheața dintre noi s-a topit, că Emerenc nu mai este o străină, ci o prietenă. Prietena mea.” Cu toate că, într-adevăr, astea ar fi trebuit să fie așteptările, „indifernța totală arătată de Emerenc a doua zi dimineață”, spune o cu totul altă poveste.

Cu fiecare episod povestit, Emerenc devine și mai bizară, și mai greu de descifrat. Probabil că episodul evacuării bătrânei din casa ei, acela în care îi explică naratoarei că ea i-a spus prietenei ei ce să scrie în scrisoarea de adio și cum anume să se sinucidă, este printre cele mai năucitoare și mai spectaculoase. „I-am dictat frumos ce să le scrie celor de la miliție, a scris… (…) Acestea fiind zise ce întrebări ar mai fi de pus?”

Micile incursiuni ale autoarei în propria-i meserie nu pot decât să amplifice efectul creat până acum. Prin paragrafe precum: „scrisul e un lucru capricios, dacă întrerupem fraza, niciodată nu o vom putea continua la fel ca înainte, odată cu noua formulare centrul de greutate al textului de schimbă” sau „actul creației este o stare de grație, îți trebuie atât de multe lucruri ca să-ți reușească, liniște și neliniște, calm sufletesc și emoții puternice, dulci și amare în același timp, care să dea pe dinafară”, probate de cei care au încercat vreodată să scrie, însă greu de crezut de cei pentru care scrisul nu este nimic altceva decât o inutilitate, ceva ce să umple timpul celor care dispun de el, Magda Szabo își justifică, printre altele, momentele de oboseală, sau mai degrabă de epuizare. Dar Emerenc își are și pentru astfel de justificări propria filozofie: „Obosită de la ce? Obosiți o să fie nenorociții ăia care o să vă asculte, până să-i mâne la Casa de cultură vor fi făcut deja cinci milioane de lucruri despre care dumneata habar n-ai, dau de mâncare la animale, mulg vacile, aștern paie-n grajd, iar dumneata doar o să stai și o să îndrugi vrute și nevrute.”

Interacțiunea naratoarei cu Emerenc creează imagini greu de uitat. Când, expunându-i naratoarei părerea pe care o avea despre ea, părere care începea cu: „Dumneata nu ești isteață, ești grea de cap”, aceasta concluzionează: „Portretul e gata, mi-a ținut oglinda în față, dar, oricât ar fi de înțeleaptă, nu poate să vadă dincolo de amalgamul oglinzii, m-a lovit năprasnic cu oglinda în cap.”

Din momentul în care începe sfârșitul – un început de sfârșit extrem de palpabil, probabil că cel mai palpabil pe care l-am întâlnit până acum – lucrurile se precipită parcă dincolo de capacitatea de control a naratoarei. Toate misterele se spulberă rând pe rând, iar finalul, mult așteptatul final, eliberator cum ar trebui să fie, o închide pe Emerenc într-o enigmă ce niciodată nu va putea fi elucidată. Dar amalgamul echilibrat de inutilitate și utilitate, de profunzime și superficialitate, conferă romanului un scop pe deplin îndeplinit: acela de a explica faptul că viața unui om este pe cât de simplă, pe atât de complexă, paradox trecut aproape întotdeauna cu vederea.

• Plusuri

  La fel ca viața pe care încearcă Magda Szabo să o prezinte în paginile acestui roman, „Ușa” este și simplu și complex. Ușor de citit, el va lăsa cu siguranță o urmă adâncă în sufletul cititorului.

• Recomandari

  Recomand „Ușa” cititorilor înclinați spre literatura biografică, în special cea filosofică. Nu ar trebui evitat nici de aceia care doresc să citească un roman ușor, liniar, a cărui profunzime va fi descoperită treptat.

Cumpara acum Ușa de pe