Titlu: Păpădiile
Autor: Yasunari Kawabata
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Andreea Sion
Numar pagini: 176
ISBN: 978-973-689-886-0

„Plăcerea lui zilnică este să asculte la radio buletinul meteo [...]. Marea va fi ușor agitată, iar vântul va sufla slab atât în această seară cât și în cursul zilei de mâine. Vizibilitatea va fi redusă din cauza ceții. Nu asculta pentru că l-ar interesa starea vremii, ci pentru că-i place enorm vocea tinerei prezentatoare, cu un timbru dulce si blând. Bătrânului i se pare ca fata i se adresează doar lui, din lumea de dincolo de zidurile spitalului. O voce plină de afecțiune, care-i aduce consolare. Un ecou al frumoasei tinereți. Nu-i știe numele și nu i-a văzut chipul niciodată; fără îndoială, fata va continua să transmită buletinul meteo, cu glasul ei frumos, chiar și după moartea lui, dar el își închipuie că fata îi șoptește vorbe de dragoste, zi de zi, numai lui - o epavă de om."

Yasunari Kawabata este un nume cu o sonoritate deosebită în lumea literară. Prima cauză o constituie chiar „măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japonez", după cum sună motivația juriului Premiului Nobel pentru literatură, care i-a fost decernat in 1968. O a doua cauză, de care Yasunari Kawabata nu va mai putea fi despărțit niciodată este felul în care a murit, doar patru ani mai târziu: s-a sinucis gazându-se. Multe voci - printre care și cea a soției sale - au susținut că, de fapt, nu a fost vorba de o sinucidere, ci de un accident. În final însă, varianta sinuciderii a avut câștig de cauză în ochii opiniei publice, iar motivația acestui gest a devenit un alt subiect de discuție în lumea literară. Cel mai vehiculat dintre motive îl implică pe prietenul său, Yukio Mishima, și el scriitor, dar a care s-a sinucis din pricina eșecului a ceea ce, in istoria Japoniei, poartă numele de Incidentul Mishima, o lovitură de stat prin care încerca reinstaurarea puterii imperiale.

Cred că, pentru o percepție mai profundă a volumului Păpădiile, toate aceste amănunte își au importanța lor. La momentul în care autorul a început să scrie acest roman - care se va dovedi ultimul - Yukio Mishima încă trăia iar premiul Nobel era la vreo 4 ani distanță. Cu toate acestea, din paginile lui transpare o tristețe atotcuprinzătoare, dar și un optimism de-a dreptul smintit. De altfel, sminteala este subiectul principal al romanului, sau mai degrabă pivotul său. Și în jurul acestui stâlp primordial, Kawabata țese o intrigă ambiguă, instabilă, o scurtă poveste care nu reușește să stea singură în picioare. Pentru o asemenea performanță are nevoie de elemente pe care le-am așteptat pe tot parcursul lecturării. Dar ceea ce mi s-a oferit m-a demontat: (Text neterminat) scrie pe ultima pagina a romanului în loc de Sfârșit.

De altfel, eu bănuiesc ceva... nu sună tocmai veridic, dar nici imposibil: între momentul în care autorul a început să scrie romanul și primul moment în care ar fi avut un motiv cu adevărat justificat de a-l abandona - decernarea premiului Nobel, recunoașterea internațională care vine, întotdeauna, cu interviuri, călătorii și alte lucruri care ocupă enorm de mult timp - au trecut doi ani. Timp berechet nu neapărat să-l termine, dar cu siguranță să-l ducă spre punctul în care intriga deja devine clară. Dar romanul rămâne în stadiul acesta, scăldat într-o ambiguitate tristă și deconcertantă. Eu cred că asta a fost chiar intenția inițială a lui Kawabata.

Lăsând deoparte supozițiile, care însă nu-l vor lăsa deoparte pe autor vreodată, paginile acestui roman neterminat merită o atenție deosebită. Nu există cu adevărat personaje. Cele două persoane care poarta interminabilul dialog pe fondul bolii/nebuniei celei de-a treia sunt simple vehicule ale expresiei unei disperări lăuntrice, a unei senzații de inutilitate și absurditate absolute. În esență cam astea sunt sentimentele care transpar din roman. Boala închipuită de autor - o bizară cecitate față de corpul uman - de care suferă Ineko, iubita lui Hisano, îmi pare expresia clara a tendinței din ce în ce mai accentuate la acea vreme - dusă la paroxism în zilele noastre - a oamenilor de a nu vedea suferința celorlalți, de a se izola de problemele lumii. Iubirea cu care Hisano spera să o vindece pare o soluție atât de puțin fiabilă și atât de instabilă, încât frizează absurditatea. Și totuși, optimismul exista acolo, chiar dacă numai la nivel teoretic.

Textul neterminat este unul dintre cele mai reușite texte care îl obligă pe cititor să gândească, să-și ofere propria interpretare a lecturii. Spre deosebire de celelalte mari romane neterminate - despre unele dintre ele am pomenit în Halebarde, Halebarde a lui Jose Saramago - Păpădiile poate fi analizat pur și simplu din punct de vedere stilistic. Iar din acest punct de vedere finalul - de fapt, mai mult decât finalul, chiar firul epic în sine, întrucât aici nu avem nimic mai mult decât un început de intrigă - este irelevant. De asta spuneam că este posibil, chiar și foarte puțin posibil, ca asta să fi fost de la început intenția autorului.

Dacă ar fi ca, la un moment dat, să trebuiască să renunț la cărțile mele și mi s-ar putea permite să păstrez doar câteva, Păpădiile s-ar număra, cu siguranță, printre ele.

• Plusuri

  Profunzimea pe care o are acest roman este extraordinară. În pofida faptului că este un roman neterminat - sau poate tocmai de aceea - merită citit și nu doar o dată, ci ori de câte ori apare nevoia de a-l citi.

• Minusuri

  Poate că pe unii cititori îi va deranja să citească un roman de-abia început.

• Recomandari

  Pentru pasionații de literatură japoneză, pentru cei care au curajul să citească și literatură mai diferită, pentru cei care caută ceva care să le pună mintea la contribuție, romanul Păpădiile este perfect.