bookblog.ro

Patru idei despre o idee

Scris de • 1 February 2016 • in categoria

Titlu: O idee care ne sucește mințile
Autor: , ,
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 156
ISBN: 978-973-504-655-2
Cumpara cartea

„În 1946, Churchill rostea faimoasa frază ”De la Marea Baltică la Marea Adriatică, de la Szczecin la Trieste, o cortină de fier a coborât peste Europa”. În 1989, această cortină de fier s-a prăbușit. Pe harta Europei au reapărut Europa Centrală și Europa de Est. Geografia politică și culturală a Europei s-a recompus, ca într-un joc de puzzle. […] A urmat declanșarea procesului de integrare în Uniunea Europeană a fostelor țări captive din Est. Esențialmente, integrarea a fost o integrare a Estului în Occident. […] Dar, prin faptul că reunificarea s-a făcut exclusiv prin occidentalizarea resturilor europene, procesul reunificării a declanșat și lăsarea unei noi cortine de fier, invizibile, care nu mai opune blocuri militare și regimuri politice adverse, ci menține în separare și stare de incomunicare blocuri de memorie și regimuri sufletești diferite. Noua cortină de fier nu divizează Europa pe o axă geografică – cum făcea cea veche, de la Szczecin la Trieste – ci trece prin sufletul fiecărui european, căruia îi divizează memoria și îi disociază sensibilitatea.”

Acest fragment, cu care autorii își încep volumul, promite o analiză a lamentabilului eșec de reintegrare a României – alături, evident, de restul Europei estice – în Europa, dar de fapt dezamăgește ușor, pentru că cele patru articole care intră în componența volumului fac mai mult o analiză a comunismului în general, a ascensiunii și a prăbușirii lui, a moștenirii pe care a lăsat-o în urmă, precum și a felului în care este și a fost perceput atât de cei din afara țărilor care au trecut prin șocanta experiență, cât și a celor din interiorul aceste țări.

În articolul său, Andrei Pleșu ne propune cazul francezului Emmanuel Terray, „vechi membru al Partidului Comunist Francez” care, după prăbușirea cortinei de fier, și-a rafinat ușor ideile despre comunism, dar nu a fost în stare să renunțe complet la ele. Nu a fost în stare să spună am greșit. La o vârstă foarte înaintată își reiterează credința în comunism, chiar dacă o face ușor schimbat, în sensul că admite că unele dintre ideile marxiste sunt greșite. La fel fac mulți, foarte mulți, nefiind capabili să accepte că trecutul trebuie înțeles, dar nu regretat.

Probabil cel mai complex dintre articolele volumului de față, cel al lui Andrei Pleșu – complex în primul rând pentru că este, de fapt, o conferință la finalul căreia sunt consemnate reacțiile publicului – aduce în discuție mai mute teme, care se regăsesc de obicei în scrierile sale: temele frecvente ale justificării comunismului sunt destul de înverșunate în acest articol, deși autorul le prezintă prin cunoscutul său calm – este vorba de ideea că, în teorie, comunismul a fost bun, dar a fost aplicat prost, de faptul că, de obicei, comunismul fascinează tinerii, iar după o anumită vârstă fie crezul, care nu se mai justifică, începe să fie susținut de rațiuni ridicole (cazul Emmanuel Terray) fie pur și simplu își pierde actualitatea și dispare; evident, dintr-un articol semnat Andrei Pleșu nu putea să lipsească tema religioasă care, deși nu este foarte dezvoltată, este cu siguranță cel mai intens exprimată, în speță, „analogia posibilă între comunism și creștinism”.

Intervenția din final a celor din public aduce o notă de realism, de implicare spontană a autorului. Unul dintre cele mai bune exemple este întrebarea pusă de Sabina Denisa Bâzgan, „Ce șansă credeți că ar fi avut omenirea dacă regimul comunist nu ar fi existat deloc?”, care are drept răspuns din partea lui Andrei Pleșu: „Mai bună”.

Primul articol al lui Gabriel Liiceanu, cel care dă numele volumului, propune mai vechea sa idee de comunism de salon. Infam în esență, acest concept implică o necunoaștere profundă a fenomenului comunismului și, mai ales, a consecințelor pe care le-a avut asupra oamenilor din țările unde a activat. Să fii comunist de salon înseamnă să te dai comunist fără a fi de fapt, fără a avea cu adevărat mai mult de câteva noțiuni – uneori nici măcar cele de bază – despre acest concept politic și fără a înțelege, în consecință, ce implică acest lucru. De fapt, comunistul de salon este cool. Să fii comunist de salon este trendy. Iar Gabriel Liiceanu critică cu vehemență, mai degrabă cu furie, această tendință.

Al doilea articol Gânduri despre comunism este o critică la fel de vehementă, izvorâtă dintr-o furie greu de temperat, la adresa celor ce încearcă să justifice comunismul, fie ignorând atrocitățile cu care a venit la pachet în absolut toate țările în care a ființat, fie justificându-le, efectiv, ca fiind un rău necesar. „Cine sunt cei care fac alergie când aud spunându-se despre comunism că a fost „un regim ilegitim și criminal”? Că a-l numi astfel ține de ”propagandă politică”? Din țările foste comuniste, pe lângă foștii privilegiați ai puterii, sunt cei care se obișnuiseră, dintr-un soi de îndobitocire generală, să-și cârpească viața mizerabilă a fiecărei zile. […] Din Vest sunt cei pe care prostia tinereții, când se jucau de-a comunismul prin saloane și la manifestații, i-a marcat pe restul vieții și care, astăzi, când par că au ceva de salvat, devin și mai agresivi.”

Articolul lui Horia Roman Patapievici, probabil cel mai analitic dintre toate, poartă numele de Memoria divizată. În afară de ideea pe care o propune odată cu titlul, H.R. Patapievici aduce în prim plan o altă fațetă grotescă a percepției pe care societatea actuală o are față de comunism: este vorba despre cele mai abominabile dintre simbolurile comunismului – Stalin, Honecker, Ceaușescu sau Mao, însemnele comuniste care au activat în diferite țări, etc – care au devenit acum produse cool, care se vând bine și care vând bine. Grija cu care universitățile occidentale prezintă operele lui Marx și ale lui Lenin fără legătură cu crimele de care se fac vinovate guvernele care au ființat pe baza ideilor din aceste opere este de-a dreptul alarmantă. Autorul ridică efectiv problema, dacă nu cumva se încearcă o reinventare a comunismului cu intenția de a fi implementat încă o dată ca experiment în anumite state. Aceasta este, cu adevărat, o idee îngrijorătoare.

Într-un anumit fel, specific lui, Patapievici analizează România din perspectiva percepției – atât de către străini, cât și de către români – a spațiului românesc: „România le apare străinilor și nativilor deopotrivă o țară inclasabilă, stranie, imposibil de prins într-o formulă. ”Nu rimează cu nimic” spunea Cioran în 1956, ”e un rezultat al neantului sau o materializare a imposibilului””. Și apoi, nu pot trece cu vederea analiza românului crescut în comunism – și din păcate, societatea de după ’89 își păstrează doza de comunism – care este un amalgam de contrarii și paradoxuri. „E important să înțelegem că nu descriu aici un bolnav, un caz patologic, ci un om normal”, concluzionează autorul după ce îl descrie pe omul nou, postrevoluționar. Așa încât, omul care nu respectă nicio regulă, prefăcându-se însă că le respectă pe toate, care eludează instituțiile prefăcându-se că le susține și care își înșală concetățenii în timp ce dau impresia că îi respectă este cel care „dă toate majoritățile electorale care câștigă alegerile în țările ex-comuniste. Tot el populează instituțiile. El face legile, el le încalcă. El corupe, el luptă cu corupția. El promite el înșală. Orice zice, fie dezice, fie contrazice, în mod egal, fără să urmeze altă regulă decât interesul propriu.”

Omul lui Patapievici, Omul recent și protocomunist este un om apocaliptic. Este o spaimă pentru cei care îl înțeleg cu adevărat. Este chiar mai rău decât omul nou propus de naziști.

Toți cei trei autori sunt filozofi versați, care au o vastă operă ce analizează fostul regim comunist din România, dar și actualul regim, neocomunist, sau mai degrabă securist. Totuși, volumul de față propune doar aceste patru articole care, deși „scrise independent unele de altele, […] sunt solidare în credința că problema ”memoriei” comunismului este problema centrală a unificării europene.”

  • Plusuri

    Ca de obicei când vine vorba despre scrierile oricăruia dintre cei trei autori, cititorul va avea în față o lucrare succintă extrem de puternică, omogenă și perfect structurată. Forța celor patru articole conferă volumului de față o valoare foarte mare.

  • Recomandari

    Volumul se situează în zona analizei politice, deci cei mai interesați vor fi, probabil, acei oameni care încă se mai întreabă ce anume a mers prost în comunism și după prăbușirea lui.

Categorie: | Autor: , , | Editura:

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. ionea39@yahoo.ro spune:

    Bine zis „toți cei trei autori sunt filosofi versați”! :)

    raspunde

  2. Monique spune:

    Trebuie sa fie foarte interesanta, ceea ce ma face sa vreau sa o am in biblioteca.

    raspunde

  3. Ovidiu Leonte spune:

    Mulțumesc pentru comentarii. Este o carte pe care chiar merită să o ai în bibliotecă.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro