Titlu: Oscar şi Lucinda
Autor: Peter Carey
Rating:
Editura: Art
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Iulia Gorzo
Numar pagini: 496
ISBN: 978-973-124-728-1

„Cioburi lucitoare de sticlă de acvariu cădeau în jurul lui ca fulgii de zăpadă. Iar când mult-aşteptatele degete albe ale apei au ciocănit clipocind în buzele lui Oscar, el le-a primit înăuntru ca întotdeauna, cu un ţipăt, ca un băieţaş încurcat printre faldurile unui coşmar.”

Un preot anglican şi tânăra proprietară a unei fabrici de sticlărie se cunosc şi se îndrăgostesc pe un vapor care se îndreaptă spre Australia, cândva după mijlocul secolului al XIX-lea. Dependenţi de jocuri de noroc, cei doi pariază unul împotriva altuia că o biserică din sticlă (nu) va putea fi transportată şi instalată în jungla australiană.

Nimic fals în descrierea de mai sus, variaţiuni ale căreia se pot găsi într-o mulţime de locuri; în acelaşi timp, aproape nimic care să explice succesul cărţii – care a câştigat Premiul Booker în 1988. Ecranizarea din 1997, în regia lui Gillian Armstrong, corectă, dar destul de anostă şi cu o distribuţie în mare parte nepotrivită, nu ajută nici ea atâta timp cât nu cauţi un film de văzut pe sărite, cu familia extinsă, de sărbători.

Trecând peste titlul care îi face un oarecare deserviciu romanului, dându-i aura de poveste dulceagă, Oscar şi Lucinda se dezvăluie lent, cu o falsă pudoare, drept o carte despre vulnerabilitate şi cruzime – deşi ai să întâlneşti inclusiv pe coperta a patra alţi doi termeni, referitori la atracţia protagoniştilor către jocurile hazardului: obsesie şi compulsie. Lejeritatea de a pierde la masa de joc, răbdarea urmăririi unor variaţiuni infime ascund bănuielile celor doi că, printr-o opţiune greşită sau alta, au ajuns să nu mai fie necesari (fiind totuşi nesimţitori faţă de situaţiile sociale în care prezenţa lor incomodează).

„Doamna Stratton a zis că trebuie să judecăm atunci când alegem doctrina.
A mai zis şi că îndoiala era un păcat.
A mai zis şi că îndoiala era starea cea mai înaltă pentru un creştin.
Oscar s-a ţinut tare, ca un băiat înfricoşat pe un catarg înalt, pe o mare nesfârşită.”

Oscar Hopkins, poreclit Sucitul, o cunoaşte pe Lucinda Leplastrier, zisă Doamna Sticlei „pentru ca eu să exist”. Suntem lăsaţi să credem (să sperăm) până spre final că naratorul este strănepotul celor doi - ceea ce e doar în parte neadevărat. Oscar îşi părăseşte tatăl puseist fiindcă îndoielile dogmatice îi sunt întărite de un joc cu pietricele, asemănător pasienţelor. Lucinda cumpără o fabrică fiindcă este primul lucru de vânzare care îi iese în cale după debarcarea în Sydney. Mai departe, motivaţiile devin mai greu delimitabile, cu toate că, în plan secund, toţi au în vedere obţinerea unor soluţii împotriva cruzimii inexplicabile de care s-au dovedit deja capabili cei din jur. Unii, cei mai tenace şi totodată mai creduli, dezvoltă soluţiile până la stadiul de metode.

Motivul sticlei ca substanţă cu o singură formă vulnerabilă poate conduce la discuţii despre diversele alegeri „proaste” ale protagoniştilor (dintre care cea mai proastă pare, invariabil, cea de a-şi ajuta semenii). Dacă nu ştiai deja ce înseamnă „picătura Prinţului Rupert”, merită urmărit:

• Plusuri

  Cum se poate intra din greşeală pe fereastră când eşti invitat înăuntru din politeţe? Cum se împacă naivitatea extremă cu elaborarea unei metode pentru a câştiga la pariuri? De ce e recomandabil să-ţi uiţi bunele intenţii? Toate acestea şi alte nelămuriri rar întâlnite, în viziunea australianului Peter Carey.

• Recomandari

  Pornită de la o premisă asemănătoare filmului Fitzcarraldo (1982) al lui Werner Herzog, cartea îţi va plăcea atâta timp cât accepţi ocolişurile de tot felul. Prin delicateţea ironiilor, idila se oglindeşte în Cold Mountain, romanul lui Charles Frazier apărut cu nouă ani mai târziu.