Titlu: Sticletele
Autor: Donna Tartt
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Justina Bandol
Numar pagini: 1120
ISBN: 978-606-741-532-2

Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă. – Nietzsche

Mai mult ca sigur e prea devreme ca perioadă a anului pentru afirmații mărețe sau absolute și totuși nu e. E prea devreme, cu abia trei cărți citite până acum, să zic că am găsit-o pe cea mai bună și să cred cu tărie că nu o să mai fie alta la fel până în ianuarie, în anul următor. Dar așa simt și nu e nimic care să mă contrazică pentru că mintea mea refuză cu tărie să creadă că va exista o altă carte-cărămidă care să mă prindă atât de tare încât să ajung să îmi pierd zilele și nopțile citind la o amârâtă de lampă de lectură, ca un hoț care nu vrea să se dea de gol, ca un narcoman dependent de întoarcerea paginilor și de o poveste care se dovedește a fi vitală.

În septembrie 2013 Donna Tartt publica cel de-al treilea roman al său după o pauză de unsprezece ani. Până la finalul anului acesta ajunge pe lista mai multor publicații de renume ca fiind una dintre cele mai bune cărți ale anului, pe lista scurtă pentru diverse premii literare în timp ce pe altele le și câștigă, cel mai notabil fiind premiul Pulizer pentru Ficțiune din 2014.

Sticletele are o ascensiune meteorică și strânge de partea sa atât criticii cât și cititorii din întreaga lume. Și face asta pe bună dreptate pentru că bildungsromanul lui Tartt ajunge să-și construiască propriul univers, de sine stătător, umplut până la refuz de tot ce mi-aș putea dori vreodată de la o carte.

Un roman de o complexitate uluitoare care adună la un loc o sumedenie de teme de la tragedie și pierdere, la iubire, prietenie, singurătate, regăsire, distrugere, artă pe care le prinde într-un sistem heliocentric.

Sticletele își are originea în tabloul cu același nume al lui Carel Fabritius, pictorul flamand, care ajunge să stea la baza tuturor evenimentelor importante din viața tânărului Theo Decker, un puști de treisprezece ani care printr-o întâmplare nefastă pune mâna pe tablou și astfel treacee printr-o serie de evenimente care îl vor defini pe vecie.

„Felul cum descrii deșertul – strălucirea lui nesfârșită, ca întinderea oceanului – e cumplit și totuși foarte frumos. Poate că e ceva aici, în natura aceasta primară și golașă. Lumina din vechime se deosebește de lumina de azi, și totuși aici, în casă, ceva îmi amintește trecutul la fiecare pas. Dar, când mă gândesc la tine, e ca și cum ai fi plecat pe mare cu o corabie – pe tărâmul unei străluciri îndepărtate și străine, unde nu există cărări, ci numai stele și boltă cerească.’’

Pentru a obține ceva cu adevărat valoros trebuie să pierzi altceva egal ca valoare. Asta i se întâmplă și lui Theo pentru că își pierde mama atunci când obține tabloul, și cum o ușă se închide, alta se deschide atunci când îl cunoaște pe Welty, un bătrân anticar care îi încredințează un inel și o adresă. Adresa îl conduce la Hobie, partenerul său, restaurator de mobilă și tată surogat după ce Theo își piarde și tatăl și se întoarce din Las Vegas înapoi în New York. Treptat se arată interesat de antichități și se implică în afacerea cu mobilă veche a lui Hobie până când una dintre afacerile sale mai puțin legale ajung să îi tulbure apele și să îi readucă în minte tabloul olandezului, pe care de ani de zile îl ținea ascuns într-un depozit. De aici încolo viața lui Theo se complică și mai mult și evenimentele sunt pe repede-înainte când prietenul din adolescență, Boris, își face apariția în New York și leagă tabloul lui Theo de o serie de evenimente aparținând lumii interlope și traficului subteran cu opere de artă.

Un roman cum rar mi-a fost dat să văd, de o simplitate și o complexitate covârșitoare, cu atâtea suișuri și coborâșuri încât fiecare capitol, fiecare parte a cărții ar fi putut să fie un roman de sine stătător. Lectura lui a fost ca și cum fiecare punct culminant a fost cel mai bun de până atunci doar pentru a fi întrecut de următorul. De fiecare dată când așteptai ca acțiunea să se detensioneze mai apărea un element, un personaj, o întâmplare care să potențeze totul și mai mult. Și dacă vă întrebați dacă toată experiența aceasta în contextul grosimii cărții nu a fost prea mult, pot să vă zic că nu a fost. Nu a fost chiar și atunci când mi-am dat seama că unele pasaje nu-și aveau rostul, că personajul principal a fost atât de bine creionat încât nu mai aveam nevoie de detaliile suplimentare pe care oricum le-am primit. Toată experiența în sine a fost asemeni unui festin de la care nu m-am ridicat nici atunci când ar fi trebuit pentru că eram ghiftuită. Am continuat grație personajelor arhietipale – Hobie cu calmul său imperturbabil, Pipa cu părul său roșcat care aprinde o flacără în băiatul de treispreze ani și care nu se stinge nici după o decadă, Boris cu farmecul aparte, miserupismul și predilecția pentru belele, Kitsey cu aerul glacial care îngheață existența lui Theo într-un sentiment călduț de complacere și suficiență – pe care le-am căutat la fiecare pas și capitol. Toate m-au ghidat pe segmentele cărții și au adus o pată de culoare în tot cenușiul existenței lui Decker, marcată în principal prin pierderea persoanelor dragi care au atras după sine un soi de solitudine omniprezentă asemenea unui nor permananet de ploaie care planează deasupra sa.

Despre romanul de față aș mai putea să mai scriu câteva pagini și să-l disec până când aș simți că nu a mai rămas nimic doar pentru a constata că de fapt mi-a scăpat ceva sau că tot ceea ce am zis până atunci ar putea fi reinterpretat într-o altă cheie.

Așa că vă îndemn să citiți Sticletele Donnei Tartt pentru că este un roman care o să vă umple existența și care o să vă râmană în minte ani de acum încolo.

• Plusuri

  Povestea atât de simplă ca fir narativ și de complexă în construcție. Limbajul meșteșugit care te prinde în mrejele sale.

• Recomandari

  Cititor să fii și cartea asta este pentru tine. Are atât de multe teme pe care le abordează și o gamă atât de largă de personaje încât îmi e greu să cred că nu există în ea ceva pentru fiecare.