Titlu: Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată
Autor: Karl Ove Knausgard
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2016
Numar pagini: 448
ISBN: 978-606-741-899-6

Când am citit prima dată despre Knausgård stăteam pe un scaun pliant în fața aragazului și așteptam să fiarbă niște ouă. Era o dimineață cețoasă de noiembrie. Ecranul tabletei mele înfrunta mai puternic decât fereastra obscuritatea maternă a bucătăriei mici, deșelate de generații întregi de chiriași; din volutele Internetului, comentatorul autorului norvegian părea că vorbește despre o carte de scandal, despre o nouă distracție, despre un produs tip bestseller, cool, un killer gen Twilight, ceea ce contrasta cumva cu marginile serioase ale website-ului The Guardian.

Ca cititor, sunt entuziast și leneș totodată; ador cărțile scurte, foarte scurte, unde găsesc totul condensat, esențializat, dar la răstimpuri se deschid aceste perioade comice, dezolante, în care simt nevoia să cad ca un bănuț printre gratiile unui proiect literar, și căderea în sine să devină chiar viața mea, încetinind-o, motivându-i astfel trecerea.

Poate că am salvat articolul pe undeva, ca spionii care poartă cu ei un flacon cu otravă. Cert e că m-am ridicat la un moment dat și am continuat micul dejun gândindu-mă la ceea ce tocmai citisem – a-ți povesti viața în 3500 de pagini nu era o idee nouă, dar asta n-o făcea mai puțin grozavă.

Câțiva ani mai târziu, tot în bucătărie, am auzit din nou despre isprăvile teribilului autor. La radio, o scriitoare tânără vorbea cu însuflețire despre primele două volume, pe care numai ce le înghițise, și se-ntreba când apare al treilea. M-am șters de prosop și am dat aparatul mai tare. M-am gândit la Marcel Proust, m-am gândit la David Foster Wallace; la ultimele mari povești.

Într-o zi m-am întors din oraș cu primele trei: Moartea unui tată, Un bărbat îndrăgostit și Insula copilăriei; după o vizită la dentist ca o despărțire, am înghițit un analgezic și i-am dat drumul, urmărind de undeva de departe frazele stranii ce prindeau sau pierdeau contur pe un ecran mobil, mai apropiat, mai îndepărtat, în funcție de felul în care Karl Ove Knausgård alegea să regleze ocheanul întors spre propria sa copilărie, dar și de atenția mea, de imaginația care proiecta peste sătucul natal al naratorului, auster, înghețat, singura priveliște scandinavă care-mi era cunoscută – o mică insulă din Suedia, unde fusesem cu ceva timp în urmă alături de alți scriitori, români și suedezi, cu scopul de a ne traduce unii altora textele. Monotonia decorului și a mișcărilor, repertoriul clasic de gesturi necesare, asprimea mediului și claritatea cu care erau purtate prin el personaje puternice, deloc deosebite, au făcut front comun cu analgezicele și, undeva târziu în noapte, durerea a dispărut, ca întotdeauna, lăsându-mă lat de oboseală – flămând, mergând prin zăpadă cu o plasă plină de beri în urma lui Karl Ove și a prietenului său, încercând să demonstrez că sunt un tip de gașcă și că merit un loc în trupa lor de garaj.

Dimineață, refăcut, mi-am văzut de ale mele. Privind înapoi, ziua precedentă părea un chip străin ivit între valuri, văzut de un copil la jurnalul de seară în imaginile cameramanului; filmarea păstra pe fundal zgomotul făcut de elicopterul televiziunii care survolase coordonatele primite de la autoritățile portuare; vasul pescăresc dispărut de câteva zile – un derapaj, o problemă de percepție. Era prima zi însorită, prima zi de primăvară. În pauza de masă, în semn de victorie, am scos scaunul pliant în balconul descoperit și am reluat narațiunea din ajun.

Am rămas acolo toată după-amiaza, în cutele călduțe ale realității, împingând toate deadline-urile cu aceeași răbdare cu care Knausgård dezvăluia sub ochii mei valurile făcute de lupta lui cu viața, care reverberau acum până la mine, săltându-mi barca tot mai sus pe măsură ce ne îndepărtam de mal; pubertatea și adolescența unui bărbat născut la sfârșitul anilor șaizeci, cu amănuntele plictisitoare, comune, ca mișcările puținilor pești, deveneau interesante de urmărit; eu, cititorul, eram fiul care nu le auzise niciodată din gura tatălui său și doar le bănuise, iar acum le putea studia în amănunt.

Sâmbăta am sacrificat-o în întregime, pescuind în balcon cu geaca pe mine diverse petreceri ratate, fete arogante, fete grăsuțe, mai permisive, artă muzicală nereușită, situații jenante, triste, legături destrămându-se. Peștișorii aurii ai memoriei; la un moment dat, însă, Karl Ove, căsătorit deja, primește un telefon – peștele cel mare. Nu intru în detalii. Nu adaug decât că a fost un moment literar grozav, că am înfășurat firul pe mulinetă atent, cu viclenie, dornic să savurez ce trebuia savurat și în același timp să fur meserie. Urmează volumul al doilea.