Titlu: Scrisori către Mihai
Autor: Răzvan Petrescu
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 144
ISBN: 978-606-588-777-0

„Am luat cunoștință de faptul că mi-ai tradus o scrisoare în limba lui Voltaire. Nu știu dacă ai scos-o la capăt, eu pe de o parte având un stil prea personal iar tu neînțelegându-mi subtilitățile, iar pe de altă parte limba franceză neputându-mă cuprinde, în concluzie.”

Scrisori către Mihai este o carte care ispitește încă de când este privită în raft. Este una din cărțile cu care cel care le judecă după copertă nu riscă nimic. Și, pentru că vorbim de Răzvan Petrescu – un Răzvan Petrescu imberb (literar), „un tânăr disperat, student la Medicină, care habar n-avea despre destinul său literar ulterior” – nici interiorul cărții nu dezamăgește. În paginile acestui mic volum de scrisori care sunt „mai întâi literatură și abia apoi doar scrisori”, se poate descoperi un stadiu incipient de autor al Rubato-ului: aceeași tristețe profundă, deși foarte bine disimulată printre (auto)ironii, sarcasme ușor deplasate și limbaj colocvial introdus doar cu intenția de a crea senzația de duș rece. „…rezultatul faptului că femeile umblă golașe ademenind neștiutorii de carte, care sunt tot mai mulți, este că multe dintre ele au căzut la pat. Mii de femei au guturai. Și e păcat. Cele care umblă totuși pe stradă scuipă mucozitățile care le îneacă frumoasele piramide nazale. Bucureștiul strănută bă, tu ce mai faci?”

Scrisorile – 18 la număr, denumite cvasieminescian de la Scrisoarea 1 la Scrisoarea 18 – reușesc să creeze o imagine incredibil de realistă (cel puțin pentru mine, care mai am amintiri „dinainte de revoluție”) a societății românești a anilor `80, evident din perspectiva preocupărilor unui intelectual. Plecarea prietenului Mihai, Mihai Simionescu („acum Michel Simion”) în Franța – eveniment care, de altfel, este și cel ce declanșează suita de scrisori – îl face pe tânărul Răzvan Petrescu să viseze la o Franță ideală, care îi stârnește autorului curiozități din cele mai ciudate (ironia este cumva, aici, la apogeu): „…cum sunt oamenii în țara aia, dacă au tot doi ochi, dacă se duc la toaletă, dacă femeile lor au talpă, dacă merg cu un centimetru deasupra trotuarului.” Cred că, pe aici pe undeva, este cheia percepției (de fapt, mai degrabă a expresiei) pe care Răzvan Petrescu o are asupra lumii: deși în Franța, femeile sunt „ale lor”, deci ele neexistând de sine stătătoare, ca o emanație proprie a existenței, ci doar ca accesoriu sau proprietate a …„lor”, tot ele sunt cele care ar putea să meargă „cu un centimetru deasupra trotuarului”, deci orice miracol ar exista în acea Franță la care – să recunoaștem – orice român dinainte de `89 visa, are ca etalon principal femeia. Care însă, nu e franțuzoaică, ci e a francezului.

Ultimele două scrisori, despre care destinatarul lor spune într-o notă de subsol „În loc de epilog, două scrisori scrise după 1989” sunt ca o cireașă pe un tort. Stilul este clar evoluat, dar dincolo de asta, apare – și este foarte vizibilă – relaxarea. Dacă primele 16 scrisori sunt pline, pe lângă ironii și sarcasme, și de ușoare iluzii la eficiența (sau ineficiența?) cu care Securitatea cenzura corespondența românilor cu diaspora, acum apare un alt soi de ironie, mult mai înfiptă în realitate, dar la fel de ascuțită: „Ne e tare dor de voi. Mai mult decât de Franța. Țară de socialiști. Tembeli”.

Ca un leitmotiv, Céline – fără să fie specificată o carte anume – străbate scrisorile lui Răzvan Petrescu nu doar ca nume de autor preferat, dar și ca influență clară asupra stilului. Atunci când Céline devine într-o mică măsură obsesie (în sensul că este pomenit cam de la fel de multe ori ca și Franța), și stilul împrumută din nuanța isteric-abruptă a stilului scriitorului. De altfel, Michel Simion spune despre fascinația pe care Louis Ferdinand Céline o exercită asupra lui Răzvan Petrescu: „Este curios că majoritatea criticilor nu au dibuit influența lui Céline. Ca și la Céline, disperarea este machiată cu un umor cinic. Ca și Céline, Răzvan Petrescu nu propune nici o soluție, pentru că pur și simplu el nu crede că există soluții.” Deși în volumul de față influența lui Céline nu e atât de complexă, ea există totuși.

• Plusuri

  Fiind o lectură extrem de ușoară – până la urmă sunt doar câteva scrisori adunate laolaltă – volumul Scrisori către Mihai are deosebita calitate de a concentra multă înțelepciune – mascată, din nou o spun, în forme mai acute sau mai ușoare de ironie – în texte foarte scurte.

• Recomandari

  Volumul are tenta memorialistică pe care o are orice volum de scrisori, iar prin acest lucru se autorecomandă amatorilor de astfel de lecturi. În afară de ei, însă, cred că Scrisori către Mihai ar putea fi citit de oricine a apreciat vreodată proza lui Răzvan Petrescu, oricât va fi fost ea de scurtă. Să vezi un astfel de scriitor în formă incipientă, care „face literatură inconștient, ca găina ouă”, este un privilegiu.