Cadrul general îl reprezintă Grecia anului 1973, când are loc revolta studenților de la Politehnică. Un fapt istoric consemnat. Însă Fioretos ne duce spre particular, în viața unui anonim din mulțime, un personaj care devine reprezentativ tocmai prin anonimatul lui – unul dintre cei mulți.
Facem cunoștință cu Maria – „Mary-Mary” – studentă la arhitectură, infirmă, afectată de poliomelită în copilărie. O studentă cu o familie și un trecut, ambele pictate cu umbre și lumini, așa cum sunt ale nostre, ale tuturor. Dar noi o descoperim în momentul luminos al vieții ei, atunci când dragostea pentru Dimos, și el student la Politehnică, o face să trăiască cele mai frumoase și pline de vrajă zile.
Mary nu are convingeri politice, Istoria se întâmplă cumva în jurul ei, dar este atrasă în mijlocul evenimentelor de Dimos, pentru că el da, el crede în ceva. Așa ajunge Mary, cumva într-un mod inocent, pe mâna poliției și în camerele de tortură.
Fioretos nu se limitează la a alege drept protagonist un personaj feminin, ci duce tragedia mai departe atunci când aflăm că Mary este însărcinată. „Soarele” ce crește în ea trebuie protejat cu orice preț de brutalitatea anchetatorilor. Și aici avem parte de un adevărat pomelnic al mijloacelor și instrumentelor de tortură: bătută la tălpi, închisă într-un dulap, hărțuită, înfometată, supusă la electroșocuri și în final deportată pe Insula Șobolanilor pentru a munci până la epuizare. Prin toate aceste încercări ea trebuie să se concentreze pe ceea ce este cu adevărat important: copilul ei cât o prună și să nu spună nimic, să se hrănească cu amintirea lucrurilor și cu speranța că toate acestea vor avea un final.
„Mă întreb de câte clipe e nevoie, înainte de a simți în coaste prima zvâcnire, ca de pește, despre care se vorbește, sau acea coloană de bule care, gâdilătoare, urcă spre diafragmă, sau chiar primul ghiont adevărat. Sunt în săptămâna a unsprezecea. Cât de multe clipe înseamnă asta? Număr. Prima dată greșesc, dar pe urmă număr iar și ajung la trei sute treizeci și două de mii șase sute patruzeci. Poate fi într-adevăr așa? De trei sute treizeci și două de mii șase sute patruzeci de ori în unsprezece săptămâni. De necrezut. Cel puțin de atâtea ori am deschis și am închis ochii de la Neatenție. E trupul meu același ac înainte de noaptea din octombrie când Dimos a spus: „Noi doi avem nevoie de aer curat”, șia tras salteaua afară, pe terasă?”
Însă romanul nu este o carte violentă. Scenele care pot fi catalogate astfel sunt extrem de puține, există o pudoare a relatării, ca un fel de considerație pentru cei care au suferit. Camaraderia dintre deținute, dintre Mary și celelalte femei care sunt închise cu ea, duce la pagini extrem de tandre, de sensibile (nu știu dacă un personaj masculin ar fi dat prilejul acestor momente). Mă gândesc la pasajul în care Mary și toate celelalte femei sunt obligate să își taie cosițele. La ce vor servi acestea? Vor fi cele mai bune unelte de văruit. Momentul este dureros pentru femeile care suferă din cauza murdăriei și sunt invadate de păduchi, dar trebuie să renunțe, împotriva voinței lor, la un atribut al feminității.
Urâtul creat de oameni nu poate schimb peisajele naturale captivante ale Greciei - o țară atât de frumoasă și de binecuvântată de natură -, și nici autorul nu uită de ele: în mijlocul izolării primite ca pedeapsă, Mary se bucură de frumusețea mării văzută de pe stâncile ce o adăpostesc acum.
Un roman sensibil, delicat, creat din tușe fine chiar și când descrie cele mai feroce tratamente de tortură. O carte care te implică în dilema morală a eroinei: cum să reziste fără să trădeze, dar să nu își rănească copilul nenăscut? Și nu în ultimul rând, (nu pot evita asta) un semnal de alarmă; îți oferă o fereastră spre ceea ce înseamnă extremismul și cum „supraviețuiște” el.
-
Plusuri
Povestea care se susține de la cap la coadă, fără fisuri. Descrierile incredibile.
-
Recomandari
Celor care sunt în căutarea unei noi figuri feminine puternice în literatură.
Categorie: Lit. contemporana | Autor: Aris Fioretos | Editura: Humanitas Fiction
