Titlu: Hoțul cuantic
Autor: Hannu Rajaniemi
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Alina Bilciurescu
Numar pagini: 328
ISBN: 978‑606‑579‑798‑7

Habar nu am ce să scriu în recenzia asta, pentru că Hoțul Cuantic, primul volum din seria Jean le Flambeur a scriitorului de origine finalndeză Hannu Ranjaniemi, a fost genul acela de carte greoaie, pentru care ai nevoie de câteva zeci de pagini doar pentru a înțelege o parte din ce se întâmplă, cu termeni abstracți, mulți dintre ei greu de pronunțat, darămite de imaginat, dar care exercită o fascinație aproape palpabilă din cauza căreia nu te poți opri din citit.

Hoțul cuantic este Jean le Flambeur – un bărbat șarmant cu un trecut misterios și abilitatea de a fura aproape orice fără ca posesorul obiectului să-și dea seama de asta. La începutul cărții, îl găsim pe Jean în mijlocul unei lupte cu o războminte, una dintre zecile de ființe unice ale universului imaginat de Ranjaniemi, și suntem martorii evadării orchestrate de Mieli, o războinică oorthiană, și de nava sa cu prea multă personalitate, Perhonen, la cerința pellergrinei, iar de aici începe aventura lui Jean pe planeta Marte.

Dacă v-au zăpăcit toate aceste date, e un semn aproape garantat că romanul nu va fi pe gustul vostru; ce am descris mai sus este doar o fracțiune din ce se întâmplă în carte, iar descrierile tehnice și alambicate ale planetei, orașului și raselor extraterestre, cu tot cu tehnologia lor, s-ar putea dovedi niște probleme destul de mari în cazul în care stați prost cu răbdarea. Acesta este singurul, dar și cel mai mare punct slab al cărții: durează foarte mult până te obișnuiești cât de cât cu stilul autorului și începi să deslușești misterele din spatele unor cuvinte precum „gevulot”, „exomemorie”, „tzaddik”, „gogol” sau „arhonte”, dar nici atunci nu ești pregătit să urmărești multitudinea de fire îmbârligate din care este țesută acțiunea.

În rest, nu am ce să-i reproșez lui Ranjaniemi. Evenimentele ce se succed cu iuțeala unui fulger în cele 320 de pagini ale cărții sunt pur și simplu zăpăcitoare. Nu cred că am mai întâlnit până acum un roman atât de scurt, dar în care să se întâmple mai multe lucruri decât într-unul cu de două ori mai multe pagini. După ce depășești acea perioadă de acomodare (în cazul meu, undeva pe la pagina 40), Hoțul cuantic devine o cursă împotriva timpului, o carte care nu vrei să aibă un sfârșit, pentru că ajungi să fii dependent de misterele ce iau naștere chiar sub nasul tău, de stilul înrădăcinat puțin cam mult în știință al autorului, de orașul Oubliette cu tot cu cetățenii săi ciudați și legile extravagante, dar, poate cel mai important aspect este că o să te trezești că te-ai atașat, fără să vrei, de trio-ul de protagoniști (Jean, Mieli și detectivul Isidore) și să-i consideri mai mult decât niște simple personaje dintr-un roman S.F. bun.

Am fost fascinat de nebunia născută din mintea autorului, chiar dacă de multe ori a trebuit să iau câte o pauză pentru a reuși să înțeleg cât de cât ce se întâmplă. Planeta Marte imaginată de Ranjaniemi e atât de ofertantă, de fascinantă și de îmbătătoare încât m-am trezit visând că sunt și eu un locuitor al orașului Oubliette și că trebuie să plătesc totul în Timp. Conceptele unice introduse în acest roman sunt... wow! Nici nu-mi găsesc cuvintele potrivite ca să exprim cât de copleșitor este numărul acestora. Dintre toate elementele proprii cărții, cel mai mult mi-a plăcut cum au fost construiți Tăcuții – ființe robotice de diferite forme și mărimi, controlate de conștiințele oamenilor trecuți în neființă, care sunt nevoiți să-și ișpășească „pedeapsa” muncind sub forma unor bestii metalice până când vor fi aduși din nou la viață, doar pentru a repeta ciclul iar și iar.

Persoanjele fac deliciul romanului, fie că vorbim de mult prea curioasa navă Perhonen, de șarmantul și descurcărețul Jean, de onorabila luptătoare Mieli sau de încăpățânatul detectiv Isidore. Personalitățile vii ale celor patru sunt într-un continuu „război”, fiecare încercând să iasă victorios prin replici sarcastice, pline de umor, sau prin rezolvarea unor părți esențiale din misterul principal al cărții.

Hoțul cuantic este una dintre cele mai originale cărți pe care le-am citit anul acesta și, cu toate că mi-a dat unele bătăi de cap la început, am întors ultima pagină cu această convingere, că am fost martorul unei aventuri cu adevărat specială și unică. Ah, și cu dorința uriașă de a citi cât mai repede continuarea.

• Plusuri

  Personajele foarte bine construite, ritmul alert în care se desfășoară acțiunea și imaginația fără limite a autorului.

• Minusuri

  Limbajul mult prea tehnic și lipsa unor explicații despre tehnologia folosită de personaje, în special la început, care ar fi facilitat lectura.

• Recomandari

  Fanilor înrăiți ai literaturii science-fiction.