bookblog.ro

Un nou caz al comisarului Verhoeven

Scris de • 22 June 2017 • in categoria

Titlu: Rosy & John
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2017
Traducere:
Numar pagini: 114
ISBN: 978-606-719-898-0
Cumpara cartea

Camille Verhoeven are un metru patruzeci și cinci și e tot numai nervi. Un metru patruzeci și cinci e puțin pentru un bărbat, dar când se găsește multă furie strânsă la un loc, asta înseamnă enorm. Fără să mai punem la socoteală că, pentru un polițist, furia criminală, chiar dacă e ținută în frâu, nu este chiar o calitate. Pentru jurnaliști poate fi un chilipir (în câteva cazuri intens mediatizate, răspunsurile sale tăioase au avut chiar mare succes), dar în același timp e o mare belea pentru șefi, martori, colegi, judecători, adică pentru aproape oricine altcineva.

Faceți cunoștință cu domnul comisar Camille Verhoeven, eroul principal al romanelor scriitorului francez Pierre Lemaitre. Pentru mine a reprezentat o surpriză foarte plăcută acest personaj. Nu cel mai agreabil din lume, mă văd nevoit să recunosc, dar nici unul pe care ai vrea să-l strângi de gât cu prima ocazie. E determinat, mucalit cât trebuie, cu o inteligență ascuțită, nemilos cu criminalii, chiar neîndurător de cele mai multe ori, pentru că bogata experiență pe care o are în spate l-a învățat că până și cel mai încăpățânat cedează în cele din urmă.

În romanul de față se vede nevoit să înfrunte un criminal ceva mai altfel: un atentator cu bombă care n-a făcut nicio victimă la primul atentat. A îngropat un obuz din Al Doilea Război Mondial, pe care l-a găsit la marginea drumului, într-un cartier aglomerat al Parisului. Vestea bună e că n-a murit nimeni. Vestea proastă e că a mai plasat încă șase bombe în diverse locuri, care însă se vor lăsa cu victime dacă autoritățile nu-i satisfac o cerere simplă: să-i elibereze mama din închisoare (care se află acolo condamnată pentru omor).

Dar la mijloc, ca de fiecare dată, sunt mult mai multe chestii tenebroase. Pe lângă faptul că mama-i putrezește în închisoare, Jean Garnier și-a pierdut iubita, moartă într-un accident de mașină (dezvăluirea identității șoferului schimbă foarte mult datele problemei), și, pe deasupra, a mai rămas și fără slujbă.

Dar să revenim la Camille Verhoeven: „Poate obișnuiește să zbiere și să se lase dus de val câteodată, dar în realitate are foarte puțină încredere în el. E mai degrabă genul de om care fierbe în interior și mai puțin genul care dă cu pumnul. De altfel, asta e în avantajul lui, pentru că din cauza înălțimii, la el în mașină toate comenzile se află pe volan. Așa că trebuie să aibă mare grijă ce face cu mâinile, altfel un simplu gest necontrolat e de ajuns pentru a se trezi în decor.” (Probabil că în admiterea în poliția franceză nu e condiționată de înălțime, ca la noi, altfel nu am fi ajuns să-l cunoaștem pe comisarul-șef Camille Verhoeven.)

Însă francezii, la fel ca americanii, nu negociază cu teroriștii. Așa că nici cu Jean Garnier, atentatorul, nu se negociază iar lucrurile intră într-un impas. Autoritățile nu cred în spusele sale, având în vedere aspectul său nu chiar de încredere, considerându-l doar un terchea-berchea în căutare de atenție. Dar dacă vorbește serios? Și dacă e adevărat c-a plasat o bombă într-o grădiniță? E poliția dispusă să-și asume un asemenea risc?

„Starea de nervi de azi (găsește un motiv în fiecare zi) a apărut în momentul în care își făcea toaleta. S-a văzut în oglindă și a început să-și plângă de milă. N-a fost niciodată prea mândru de sine, dar până în acel moment a reușit să lupte destul de eficient împotriva resentimentelor datorate faptului că n-a crescut la fel ca toată lumea. Totuși, de la moartea soției sale, Irène, are numeroase momente când sila față de sine însuși ia proporții neliniștitoare.”

Cam multe citate, știu, dar consider că ele ilustrează aproape perfect imaginea unuia dintre cei mai nonconformiști polițiști pe care i-am întâlnit vreodată în literatura de gen. L-aș plasa pe locul al doilea, de-asta nu am folosit superlativul absolut, după un personaj imaginat de scriitorul britanic de horror James Herbert, care, în romanul „Others” (apărut în 1999) creează un detectiv particular pitic, mutant și diform, de genul lui Quasimodo, numai că adaptat mileniului trei. Dar nici Camille nu e departe. Nici faptul că îl cheamă Camille, care, după cunoștințele mele de franceză, e nume de fată, nu-l ajută prea mult. Dar n-are ce face, decât să accepte cruda realitate. Și să rezolve cazul atentatorului ce nu vrea decât să-și vadă mama din nou liberă.

  • Plusuri

    O poveste foarte amuzant scrisă, o intrigă polițistă foarte inventivă (și care saltă mingea la fileu pentru niște probleme extrem de actuale precum terorismul, atentatele și practicile poliției) și un detectiv foarte nonconformist, unul dintre cele mai trăznite personaje de acest gen pe care le-am întâlnit până acum în literatură.

  • Minusuri

    Când să înceapă, se termină. Este un roman atât de scurt, încât pare mai degrabă o nuvelă, așa că nu e timp sau spațiu pentru ceva mai multe detalii.

  • Recomandari

    Nu procedați ca mine, nu începeți cu volumul trei al seriei dedicate lui Camille Verhoeven, adică cel e față. Autorul are grijă să ne precizeze în primele zeci de pagini cum s-a încheiat unul dintre cazurile sale anterioare, inclusiv ce s-a întâmplat cu victima. Așadar, dacă doriți să începeți una din cele mai interesante serii polițiste disponibile în acest moment pe piața românească de carte, ordinea este următoarea: Irène, Alex, Rosy & John, Camille.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro