bookblog.ro

Un roman într-o gară mică: Instantanee noi și vechi

Scris de • 19 December 2019 • in categoria

Titlu: Un roman într-o gară mică
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 240
ISBN: 978-973-46-7508-1
Cumpara cartea

Continui aventura cu volumele autorilor români contemporani (majoritatea) apărute în deja venerabila colecție Ego. Proză dedicată lor de editura Polirom. De data asta, am dat peste un volum de proze scurte și foarte scurte, cum l-a subintitulat însuși autorul Kocsis Francisko (despre care mărturisesc că nu auzisem absolut deloc până să-i citesc acest volum).

Vechiul se împletește cu noul, ruralul cu urbanul, peisajele bucolice de sat românesc și personajele care le populează, ce par încremenite în timp, cu blocurile gri și decrepite presărate prin orașe ce sunt și ele presărate, la rândul lor, pe tot cuprinsul țărișoarei noastre, până ajungem tocmai în mohorâta, dar splendida, Vienă de început de secol douăzeci.

Dar mai avem până acolo, voi păstra ce e mai bun pentru final. Sunt câteva povestiri care chiar mi-au atras atenția, însă sunt și foarte multe, majoritatea scurte, de doar o pagină sau două, pe care le-am uitat încă de-a doua zi. Așadar, avem un baron încăpățânat, ce este răpit, deși fratele său spune că îl salvează din mâinile comuniștilor veniți la putere, în miez de noapte, cu avionul. Galaga, fostul paznic de noapte al satului, are parte de-o întâlnire terifiantă cu un dulău malefic, în toiul nopții, pe care reușește să-l rănească cu un cosor. Nălucă? Diavol? Duh rău? Cert este că apariția îl marchează pe viață, mai ales că a doua zi, Ilie apare cu chipul crestat exact precum al dulăului alb pe care îl rănise și-l alungase Galaga în noaptea de dinainte. Concluzia rămâne la latitudinea cititorului.

La fel cum rămân de fapt majoritatea povestirilor. Autorul are un adevărat talent în privința lui „show, don’t tell.” El ne prezintă faptele, precis, molcom, duios, cu un limbaj de cele mai multe ori elevat, dar și presărat cu regionalisme pe care a trebuit să le caut în dicționar. Însă nu vine și cu o explicație logică, nici măcar atunci când e clar că întâmplările povestite țin de domeniul fantasticului.

Ceea ce nu este un lucru rău. Chiar deloc. El îi oferă cititorului libertate de mișcare, poftă de a-și pune mintea la contribuție, de a termina el povestea, acolo unde pare că n-ar fi fost terminată. Sau evită să ofere detalii, lămuriri, concluzii care să-l mulțumească, având șiretenia necesară de-a nu veni el cu o explicație care poate altfel nu l-ar fi satisfăcut pe cititor. Căci sunt atâtea dorințe câți cititori sunt. Și fiecare poate ar vrea o altă rezolvare, o soluție diferită. Și de ce să-i înșeli așteptările, când îi poți oferi cititorului cea mai mare libertate din lume: aceea de a-și oferi singur un final, o explicație, o concluzie.

Ce e cu tipul venit într-o gară mică, în așteptarea iubirii pierdute? Ce e cu biletul descoperit de acesta între șine? Cine e Lina, fata cu cântarul, și de ce a ajuns cum a ajuns? Ce se petrece în mintea ei, când tipul cel deosebit îi schimbă viața? Ce sunt dispuși să facă oamenii pentru o clipă de celebritate? Să înțepe fete nevinovate pe stradă cu un obiect ascuțit? (Apropo, mi s-a părut una dintre cele mai reușite povestiri din tot volumul, alături de cea cu Galaga și de cea cu tipul care-și pierde memoria pe peronul gării din Viena și devine obiect de studiu pentru Sigmund Freud.)

Ce-i cu povestea lui Iancu Pridanis? E o enigmă ce încă își mai așteaptă rezolvarea? E un fals pus la cale de un pișicher dornic să-i joace o festă unui prieten? Cine-i oaspetele misterios care-l vizitează pe bătrân la ceas de seară? Timpul însuși? Un călător în timp, trimis ca să-l anunțe că i-a sosit și lui ceasul? Cine e celălalt vizitator misterios, ce vine mai întâi la Maria, ca să o vindece, apoi pleacă mai departe, la Magdalena?

Și, mai ales, cine este misteriosul personaj Peter Halmer, care cade și se lovește la cap de peronul gării din Viena, apoi nu numai că parcă învie din morți, căci felcerul sosit la fața locului, în graba mare, îl declară mort pe loc în urma loviturii la cap, ci își revine complet și se însănătoșește mai iute decât ar fi crezut medicii la vremea aceea, uimindu-i pe toți. Ba, mai mult, pare că știe mai multe limbi străine, atrăgându-i atenția lui însuși Sigmund Freud, tânăr pe-atunci și la început de carieră, care îl ia sub protecția lui pe tânărul Peter Halmer, oferindu-i și o slujbă pe post de asistent al unui bancher. Dar cine sunt cei doi străini misterioși și de ce îl atacă pe Halmer în parc, noaptea, stâlcindu-l în bătaie, spunându-i apoi că sunt frații lui?

Peter mi-a adus aminte de un film nu chiar foarte vechi, dar pe care probabil lumea l-a uitat de mult, K-PAX, cu Kevin Spacey în rol principal. Povestea aceasta e lungă și cred c-am înțeles de ce autorul a lăsat-o la finalul volumului: a păstrat ce-i mai bun pentru la final, adică un microroman antrenant și plin de pilde, excelent scris și plin de mister, chiar dacă pare destul de copios inspirat de filmul mai sus amintit.

În fine, ca să ajung și la o concluzie: chiar dacă nu toate poveștile lui Kocsis Francisko izbutesc să transmită ceva cititorului, unele sunt suficient de antrenante cât să mențină treaz interesul și să îl facă pe cititor să își pună întrebări. Proza este elegantă, cuvintele se leagă frumos între ele, frazele curg natural, firesc, iar poveștile, chiar dacă unele au o ușoară tentă supranaturală, pare că s-ar putea întâmpla oriunde și oricând pe aici sau pe dincolo. Personajele zici că sunt decupate din poveștile spuse de părinții sau de bunicii noștri, iar pentru cine a trăit la sat nu au cum să pară străine.

„— Măi, copile, adevărat că ai făcut trebile alea de care se zice... că ai zis prostii și ai făcut năbădăi câteva...?

— Nu-s chiar minciuni, mamă, dar...

— Să nu mai aud nimic!

— Nu mai zic nimic, mamă!

— Să vii musai acasă să te bat!

— Vin, mamă, dacă poruncești! Când să vin?

— Când vrei, numa’ să te uiți în calendar, să nu fie sărbătoare și să scapi!

Și atunci a pus receptorul în furcă într-un fel care mi-a dat senzația că mi-a tras una după ceafă. În clipa aceea știa că deja eram bătut și fără să mă fi dus acasă.

    Autor: | Editura:



    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro