Titlu: Pânza Charlottei
Autor: E.B. White
Rating:
Editura: Arthur
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Florin Bican
Numar pagini: 200
ISBN: 978-606-8620-53-4

Am văzut filmul realizat după Pânza Charlottei acum câțiva ani și mi s-a părut surprinzător de bun și de emoționant. Așa că, evident, nu am putut rezista să nu bifez această minunată cărticică pe lista cu opere citite, mai ales că noua ediție de la editura Arthur e atââât de drăgălașă!

Fern, mezina familiei Arable, reușește să salveze un purceluș de la moarte sigură: Wilbur, așa cum urmează să fie numit, era, la naștere, cel mai mic dintre frații săi și nu ar fi supraviețuit prea mult în competiția acerbă pentru mâncare, așa că tatăl lui Fern decide că cel mai bine ar fi să-l scutească de suferință și să-i curme viața. Dar Fern decide că așa ceva nu se poate și își ia angajamentul să aibă grijă de micuț. Cei doi sunt de nedespărțit, însă Wilbur devine în curând mult prea mare pentru a mai sta cu Fern, iar familia Arable decide să-l mute la ferma unchilor fetiței, unde purcelușul va descoperi noi sensuri ale cuvântului „prietenie” atunci când o va întâlni pe Charlotte, o păienjeniță deosebită.

Am terminat de citit cartea acum mai bine de două săptămâni, însă nu mi-am făcut timp să-i scriu recenzia până acum. Și, într-un fel, mă bucur că am așteptat o perioadă înainte să-mi adun gândurile despre Pânza Charlottei pentru că am descoperit că, deși am vizitat alte lumi și am cunoscut noi personaje memorabile între timp, cărticica lui E.B. White mi-a rămas încă proaspăt întipărită în minte și nu cred că va pleca prea curând de acolo.

Wilbur, porcușorul buclucaș, este fără îndoială unul dintre cele mai adorabile personaje din istoria literaturii. E incredibil de naiv și pare mereu dornic să vadă doar părțile bune ale celor din jurul lui, chiar dacă vorbim despre un șobolan cu intenții dubioase, căruia nu-i pasă de nimeni și de nimic în afară de propria-i persoană. Inocența lui Wilbur, sinceritatea din glasul lui, dar și ideile lui hiperbolizate despre ceea ce ar trebui să însemne prietenia și cruntele dezamăgiri de care are parte atunci când încearcă, pentru prima oară, să se împrietenească cu restul animalelor de la fermă, îl transformă dintr-un simplu porc într-un personaj pe care vrei să-l strângi în brațe ca să-l asiguri că lumea nu e atât de rea pe cât i se pare și că totul va fi bine.

Despre Charlotte am numai lucruri bune de spus. În primul rând, trebuie să recunosc că nu-mi plac deloc, dar deloc păianjenii. Mi se par înfiorători, aproape dezgustători, și de fiecare dată când văd unul nu mă pot abține să nu-l zdrobesc cu ceva – chiar dacă nu mi-a făcut nimic. Și să nu încep cu pânzele alea enervante... Dar Charlotte, cu toate că este o arahnidă și are toate trăsăturile unei mici monstruozități, detaliate în amănunt de către autor, a avut ceva special care m-a făcut să ignor aspectul său exterior și să o judec doar pentru ceea ce este cu adevărat: o fire blândă, iubitoare, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-și ajuta prietenul. Cei mici vor fi, cu siguranță, fascinați de păienjenița care, nu de puține ori, îl scapă pe Wilbur de ceea ce se întâmplă cu un porc înainte de Crăciun și poate că vor învăța și o lecție importantă, și anume că interiorul este ceea ce contează cu adevărat, și nu felul în care arăți.

Apoi ar mai fi Fern, fetița care a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să-l salveze pe Wilbur de la moarte. Fern apare și dispare din peisaj constant, astfel încât nu am reușit să-mi fac o părere completă despre ea – în afară de faptul că se încăpățânează să-și sfideze tatăl și să-l crească pe Wilbur la începutul cărții, de-a lungul câtorva capitole care și așa au jucat mai mult rolul de introducere în poveste, nu a mai făcut nimic memorabil, prin care să iasă în evidență. Ce mi s-a părut interesant, dar și destul de ciudat, la Fern – un lucru care nici măcar nu a fost explicat – a fost că putea înțelege ce vorbeau animalele de la fermă, însă nu a intervenit niciodată în dicuțiile orătăniilor.

Cartea se citește foooarte ușor, asta datorită stilului extrem de accesibil în care a fost scrisă; autorul a avut deosebită grijă să facă din Pânză un mic roman care să nu le dea prea multe bătăi de cap celor mici, dar care nu-i va lăsa nici pe cei mari să se plictisească. Mereu se întâmplă câte ceva, nu ai timp să te plictisești când îi urmărești pe Wilbur și prietenii săi, iar aici intervine singurul punct slab al cărții: din când în când am avut impresia că autorul a sărit de la o scenă la alta mult prea repede, iar din cauza acestor treceri bruște mi s-a părut că unele acțiuni ale personajelor nu au fost îndeajuns justificate.

Pânza Charlottei, deși este o lectură pentru toate vârstele, va atrage mai mult atenția copiilor prin intermediul trupei vesele de animale care pot vorbi și a lui Fern, personaj în care se vor regăsi cu siguranță. Iar acesta nu este nicidecum un lucru rău, fiindcă îi va învăța despre valoarea prieteniei, despre cât de greșit este să ai prejudecăți vizavi de o persoană înainte să o cunoști și despre cum fiecare dintre noi este special în felul său. Personal, o plasez undeva lângă seria Harry Potter a lui J.K. Rowling și trilogia Materiile întunecate a lui Philip Pulman în materie de cărți care au puterea de a schimba viața unui cititor aflat la începutul „carierei”.

• Plusuri

  Umorul din carte e pur și simplu delicios – în special cel de situație, prietenia ce se dezvoltă între Wilbur și Charlotte e înduioșătoare, viața la fermă e descrisă on point, cu tot cu greutățile și neajunsurile, dar și lucrurile plăcute care o alcătuiesc.

• Minusuri

  Mi s-a părut că, pe alocuri, se trecea de la o scenă la alta mult prea repede, astfel că deciziile sau acțiunile unor personaje au părut pripite sau nelalocul lor.

• Recomandari

  Pentru cei mici, pentru cei mari, pentru toată lumea.