Titlu: Visul lui Bruno
Autor: Iris Murdoch
Rating:
Editura: Univers
Anul aparitiei: 1978
Traducere: Dana Crivat
Numar pagini: 398
ISBN: 9780099285373

(ediţia în limba engleză)

Lumea descrisă de Iris Murdoch, aşa cum poate fi ea cunoscută în Fiul cuvintelor sau Marea, marea, este una complexă, pe alocuri întunecată şi mereu plină de întrebări. Criticii au găsit în opera sa influenţe ale filosofilor ca Platon sau Sartre, şi ale scriitorilor ca Proust şi Shakespeare. Tot ei au numit-o şi "scriitoare moralistă". Motivul este simplu: indiferent de oraşul în care trăiesc sau de clasa socială căreia îi aparţin, cele mai multe din personajele sale sunt prinse într-o încercare de a-şi răscumpăra greşelile trecutului.

Visul lui Bruno nu face excepţie de la tiparul mai sus menţionat. Axul poveştii este Bruno Greensleave, un bătrân bolnav, aflat pe patul de moarte. Singurele sale preocupări par a fi rămas doar pasiunea pentru păianjeni şi colecţia sa de timbre. În afara lor mai posedă doar dorinţa de a-i explica fiului său iubirea pe care a purtat-o pentru două femei. Această dorinţă este cea care declanşează împletirea destinelor a două cămine: cel al lui Miles - fiul lui Bruno şi cel al lui Danby - ginerele său.

La prima vedere, tema romanului este strict aceea a familiei şi a iubirii. Ceea ce deosebeşte Visul lui Bruno de titlurile pe care le-am menţionat anterior este fondul pe care se desfăşoară totul. Problema nu mai este prezentată din punctul de vedere al unui om tânăr sau de vârstă mijlocie, ci al unui bătrân care gândeşte că "totul nu-i decât un vis, treci prin viaţă ca printr-un vis". Prin dilema pe care el o expune la început, tema devine aceea a relaţiei dintre Eros şi Thanatos: "Pe măsură ce îmbătrâneşti, simţul moral scade, timpul se scurtează, îţi pasă mai puţin, devii mai neglijent. În pragul sfârşitului, nimic nu mai contează; dar oare să nu fie nimic dincolo de vis?".

Răspunsul la întrebarea asta îl dă fiecare personaj în parte, în felul său. Drumul parcurs pentru a se descoperi într-o lume în care "totul este aşa cum este şi totul se petrece aşa cum trebuie să se petreacă" nu este cel firesc în "cea mai bună dintre lumile posibile". Deşi îl văd ca pe un roman al reflecţiilor, nu îi lipseşte acţiunea: intrigi, triunghiuri amoroase, un furt, accidente şi alte asemenea amănunte care despart Londra din paginile lui Iris Murdoch de versiunea idealizată pe care o au personajele despre ea. Oraşul este un "loc de pelerinaj, tărâm al păcatelor şi al spovedaniilor". De fapt, fiecare îşi caută aici, pe măsura posibilităţilor, o cale către fericire în celălalt. În momentele lor de luciditate, ele recunosc caracterul visului: " Omul rareori se gândeşte la alţi oameni. Contemplează fantasme care iau înfăţişare de oameni şi pe care le inventează în interesul lui."

Sensul nu e descoperit în religie, care este privită circumspect. Influenţele existenţialiste transpar din gândurile personajelor cărora le e greu să creadă în Dumnezeu, considerând că dincolo de moarte nu mai există nimic şi că în fapt "cu toţii trăim în minte". Dacă ar exista, pentru Bruno Dumnezeu ar lua chipul unui păianjen care îşi întinde firul pentru a-l ridica din visul său.

Reprezentativ pentru ideea aceasta se află şi Nigel, îngrijitorul, care se consideră pe sine Dumnezeu. "Eu iubesc toţi oamenii" susţine el, ocupat să propovăduiască iertarea şi acceptarea. Amintind de măscăricii şi nebunii descrişi de Shakespeare, este o "pată de culoare" întâlnită în griul londonez prezent în destinele celor din jurul său. Astfel, el îşi ia în serios rolul de "înger justiţiar", deopotrivă ajutând şi rătăcind pe străzi ca un supraveghetor al tuturor.

În dimensiunea închipuirii, colecţia de timbre, păianjenii, chiar şi încercările literare ale lui Miles sunt de fapt simboluri ale viselor şi încorsetărilor fiecăruia. De aceea voi prelua termenul folosit în prefaţă de Mihai Popa, spunând că stilul literar al autoarei este "realismul simbolic".

Pentru mine, ceea ce face deliciul citirii cărţilor lui Iris Murdoch este exprimarea inteligentă şi spirituală pe care o regăsim mai ales în schimburile de replici, dar şi prezenţa descrierilor aproape lirice. Modul în care e văzută experienţa bătrâneţii este impresionant şi înduioşător. Confruntaţi cu ea, putem foarte uşor să credem asemenea lui Bruno: "Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii - ăsta e singurul lucru cu adevărat important."

Deşi nu este cel mai bun roman scris de autoare, cu siguranţă este reprezentativ pentru ceea ce înseamnă Iris Murdoch, şi nu ar trebui ratat. "Bruno începuse să se trezească" este propoziţia cu care începe romanul. La sfârşit, fiecăruia dintre noi i se cere indirect să se trezească. "Prea târziu" nu ar trebui să devină o realitate în ceea ce priveşte descoperirea anumitor răspunsuri.