Filmul creat după un roman scris de Nick Hornby, „A Long Way Down”, și care poartă același titlu, te învăluie cu un subtil val de tristețe, nu pentru soarta personajelor, care reușesc să fie amuzante chiar și în tragic, ci prin modul de a prezenta scurgerea vieții care te poate aduce uneori pe acoperișul unei clădiri, pregătit să sari.

Nick Hornby, a scris și romanele care au stat la baza filmelor „High Fidelity” și „About a Boy” așa încât și de această dată avem de-a face cu un film în care nu simți că povestea din carte este „tăiată” pentru a se potrivi peliculei regizate de Pascal Chaumeil.

Patru oameni complet diferiți, patru străini, se întâlnesc în noaptea de Revelion pe acoperișul unei clădiri pentru a-și încheia socotelile cu viața. Însă, cum o reuniune cu alți sinucigași nu era în planul lor, și astfel se creează o situație bizară, toți patru renunță. De altfel, povestea abundă în momente de haos și „alunecări” deoarece familia surogat pe care cei patru o formează trebuie să înfrunte problemele fiecăruia în parte.

De la fosta vedetă tv aflată la vârsta a doua, Martin Sharp (Pierce Brosnan), la adolescenta rebelă ce pare să sufere doar din iubire, Jess (Imogen Poots), la o femeie singură și fără speranțe, Maureen (Toni Collette) – o „cat lady”, așa cum o numește unul dintre personaje – și până la J.J. (Aaron Paul) tânărul care livrează pizza, toate personajele au o adâncime mult mai mare decât pare la debutul filmului când dau impresia unor tipologii.

Sunt revelatoare momentele în care atenția este focusată pe viața unui singur personaj, cadrele încetinesc și ai ocazia să empatizezi cu ei, să treci dincolo de replicile de grup și să te întrebi până la urmă, în cazul fiecăruia în parte, ce l-a adus acolo, pe acoperișul clădirii, pregătit să-și ia viața.

Replicile memorabilo-ironice din carte se regăsesc și aici: „Pot să explic de ce vreau să mă sinucid? Normal că pot. Nu sunt idiot." (Martin) sau „Nu știu cum s-o zic, dar... o să dureze mult la voi?" (Maureen).

Îmi plac filmele care nu te lasă să ghicești finalul, la care pendulezi între mai multe posibilități fără să știi care va fi cea aleasă. „Adio, dar mai stau puțin” a fost acest gen de film în care deznodământul putea varia de la happy-end la dramă cu multe alte căi între ele.

Romanul care a ispirat filmul poate fi găsit la Humanitas Fiction și a fost nominalizat pe lista scurtă la Whitbread Award în 2005 şi la Commonwealth Writers Prize în 2006.