A trecut ceva vreme de la ultimul meu articol cu biografii, așa că m-am gândit să scriu despre una din scriitoarele mele de suflet. E vorba de Agatha Christie, pe care o citesc de mică și ale cărei povestiri m-au făcut să îndrăgesc romanul polițist.

Primele lucruri pe care le afli despre ea, la o căutare sumară pe internet este că a doborât tot felul de recoduri literare: cel mai bine vândut romancier al tuturor timpurilor, cel mai tradus, în peste 100 de limbi, cu peste 2 miliarde de copii ale romanelor ei vândute în toată lumea. Anul acesta se împlinesc 125 de ani de la nașterea scriitoarei, prilej cu care au loc multe evenimente aniversare, în special în Marea Britanie.

Ca în cazul oricărui scriitor pe care-l citesc, prima mea curiozitate este de unde vine inspirația în construirea personajelor și întâmplărilor. În cazul Agathei Christie, pare că anii tinereții și numeroasele călătorii pe care le-a făcut de-a lungul vieții i-au oferit experiențe care se regăsesc în multe dintre povestirile ei.

„Unul dintre cele mai norocoase lucruri ce ți se pot întâmpla în viață este să ai o copilărie fericită. Eu am avut o copilărie foarte fericită.” Cu aceste cuvinte își începe Agatha Christie autobiografia. Și-a petrecut primii ani din viață în Torquay, Devon, un orășel din sud-vestul Angliei. A învățat singură să citească în jurul vârstei de 5 ani, vârstă la care familia s-a mutat pentru o perioadă în Franța. În adolescență a început să scrie poezii și povestiri, dar mare parte din timpul ei era dedicat evenimentelor sociale, cu scopul de a-și găsi un partener. În 1912 l-a cunoscut pe Archie Christie, un aviator, cu care ulterior s-a căsătorit.

Detectivul care a intrat în istorie

Agatha a început să scrie povestiri polițiste în timpul Primului Război Mondial. Romanul său de debut se numește Misterioasa afacere de la Styles („The Mysterious Affair at Styles”). Cartea a apărut ca răspuns la un pariu cu sora ei, Madge, care pusese prinsoare că Agatha nu ar putea scrie un roman polițist în care cititorul să nu reușească să identifice criminalul, deși are acces la aceleași indicii ca personajul - detectiv. Se pare că sora scriitoarei a pierdul pariul - cartea a fost publicată în 1919 (care este și anul nașterii fiicei Agathei), deși din a patra încercare, de către editura The Bodley Head, care a contractat-o pe scriitoare pentru încă 4 cărți. Se pare că scena finală a demascării criminalului, ce de obicei are loc într-un salon, în care se strâng toate personajele implicate, a apărut în urma unei sugestii a editorului.

Hercule Poirot jucat de David Suchet, probabil cel mai cunoscut interpret al detectivului pe micul ecran

Misterioasa afacere de la Styles este romanul în care facem cunoștință cu celebrul detectiv belgian, cu mustața ferchezuită și „micile sale celule cenușii” mereu puse pe treabă, Hercule Poirot. Nu a existat o anumită persoană de referință în realizarea personajului, în schimb Agatha a fost inspirată de belgienii care se refugiaseră la Torquay în Primul Război Mondial.

Detectivul apare în 33 dintre romanele ei și în 54 de povestiri. Popularitatea sa a fost atât de mare încât este singurul personaj literar căruia i-a fost publicat necrologul în New York Times, în 1974, după publicarea romanului Ultimul caz al lui Poirot (Curtain: Poirot's Last Case), la finalul căruia personajul moare.

Lui Poirot i-au urmat și alte personaje emblematice, iubitoare de mistere și crime nerezolvate, ca Miss Marple și Tommy & Typpence.

Deși cariera literară progresa cu succes, viața Agathei ia o turnură dificilă, în special după moartea mamei ei. La scurt timp după ce soțul scriitoarei începe o aventură extra-conjugală și o anunță că vrea să divorțeze, scriitoarea dispare subit de acasă. Mașina îi este găsită abandonată și începe o amplă campanie de căutare. În cele din urmă poliția i-a dat de urmă într-un hotel din Harrogate, unde se cazase sub un nume fals și suferise un episod de amnezie - nu își mai recunoștea soțul și nu își cunoștea propria identitate. În urma acestui episod, în 1928  divorțează și se mută cu fiica ei în Insulele Canare.

Pasiunea pentru Orient

O nouă etapă din viața Agathei Christie începe odată cu prima călătorie pe care o face cu celebrul Orient Express - un vis mai vechi de-al ei - cu destinația Bagdad și apoi către un sit arheologic, unde îl cunoaște pe cel de-al doilea soț al ei, Max Mallowman. Relația lor s-a fondat pe pasiunea comună de a călători, iar vizitele în Orientul Mijlociu i-au oferit Agathei o nouă inspirație pentru scris - Crima din Orient Express, Moarte pe Nil, Crima din Mesopotamia, Întâlnire cu moartea au fost scrise în această perioadă.

Crima din Orient Express este cartea prin care eu am făcut cunoștință cu Agatha Christie și probabil unul dintre cele mai cunoscute romane ale autoarei. Asta și pentru că, pe lângă carte, povestea a beneficiat de mai multe adaptări, pentru cinema, pentru televiziune, ca piesă de teatru, teatru radiofonic, roman grafic și, nu în ultimul rând, joc video. Una din cele mai apreciate ecranizări a apărut în 1974, printre actori numărându-se Albert Finney (nominalizare la Oscar pentru rol), Sean Connery, Lauren Bacall și Ingrid Bergman, care a câștigat Oscarul pentru interpretarea personajului Greta Ohlsson.

Perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost foarte bogată în scris, cu un ritm de două - trei cărți pe an, dar după război Agatha s-a concentrat mai degrabă pe scenariile pentru piesele de teatru adaptate după povestirile ei. Ultima apariție publică a doamnei Christie a fost la premiera ecranizării Crimei din Orient Expres din 1974. Scriitoarea a murit doi ani mai târziu, la vârsta de 85 de ani.

Menționam la începutul articolului că sunt interesată de izvoarele de inspirație ale scriitorilor – se pare că pentru Agatha Christie, fiecare frântură de conversație, persoană cunoscută sau articol din ziar puteau fi folosite ca idee pentru romanele ei. Multe dintre locurile și personajele descrise în povestiri sunt desprinse din viața Agathei. Avea un simț al observației foarte dezvoltat și obișnuia să își ia tot timpul notițe, în diverse caiete. Există o carte, apărută în 2009, Agatha Christie – Jurnalul Secret, care ne permite să tragem cu ochiul la aceste caiete și să descoperim procesul creativ prin care trecea o poveste până la finalizare. Odată cu evoluția tehnologiei a început să folosească un dictafon, la care dicta povestirile, ce erau apoi tipografiate de o secretară și corectate de scriitoare.

Un lucru pe care l-am descoperit recent despre Agatha Christie este că a scris și sub pseudonimul Mary Westmacott, din dorința de a putea aborda și teme din afara genului polițist, în special povești de dragoste, cu tentă autobiografică. O resursă pe care o recomand pentru a afla mai multe despre celebra autoare este site-ul ei oficial.

Cred că nu mă voi plictisi niciodată să citesc un roman de Agatha Christie. Chiar dacă nu au o pretenție stilistică ridicată, intriga, misterul, indiciile care te induc în eroare și șarmul lui Hercule Poirot sunt ingrediente suficiente pentru a face din orice carte a scriitoarei o lectura plăcută și intersantă.

Povestirile ei vor reuși mereu să mă facă să citesc mergând pe stradă, cu ochii în carte sau să ratez stația de autobuz, din curiozitatea de a vedea ce se întâmplă la pagina următoare.

Teodora