Ed Stafford

860 de zile pe Amazon

O călătorie incredibilă

Traducere de Andra Hâncu

Colecţie: Hexagon. Cartea de călătorie

312 pag.

-fragment-

În alte două aşezări ashaninka am avut mici probleme. În Poyeni, un grup de femei cu feţele pictate au strigat şi s‑au răstit la noi de pe o porţiune înaltă de mal, în timp ce urcam spre aşezare. Nici măcar nu ne‑au dat voie să le explicăm cine eram; am fost nevoiţi să coborîm din nou şi să mergem mai departe de‑a lungul plajei, evitînd complet comunitatea.

Apoi în Quemarija ne‑am întîlnit cu Jorge, un vechi prieten al lui Cho, care ne‑a invitat să cinăm împreună cu soţia lui, Nelly, şi cu fetiţa lor. Erau un cuplu minunat, dar îşi făceau griji pentru bebeluş – avea cîteva abcese pe cap şi pe picioare. M‑au rugat să‑i examinez şi le‑am explicat că, deşi dăruiam medicamente fiecărei aşezări, nu eram medic. Cu toate acestea, erau foarte dornici să‑mi afle opinia, deoarece comunitatea nu avea nici medic, nici acces la medicamente. I‑am dat tatălui bebeluşului suficientă pentru un tratament cu doza redusă la un sfert, dar i‑am spus că trebuie să apeleze la un medic din comunitatea alăturată înainte să i‑l administreze bebeluşului.

Pentru ashaninka, darurile erau importante. În limba lor există un singur cuvînt ce are atît sensul de „partener de afaceri”, cît şi de „prieten”. Medicamentele, deşi potenţial periculoase, erau cel mai preţios lucru pe care îl puteam face cadou comunităţilor. Încercasem să le ofer obiecte mai obişnuite, de exemplu cîrlige de pescuit şi nailon, brichete şi lanterne, dar medicamentele erau mult mai apreciate. În majoritatea comunităţilor exista o persoană care avea noţiuni elementare de utilizare a medicamentelor şi de obicei îi încredinţam acesteia medicamentele.

În jurul orei 17 stăteam încă de vorbă cu Jorge şi cu Nelly, cînd s‑a auzit un sunet de corn, iar satul a fost convocat la adunare. Cho şi cu mine urma să înnoptăm în casa acoperită cu stuf a celor doi şi începuserăm să ne instalăm hamacurile. În cîteva minute am fost chemaţi la adunare, iar şeful satului ne‑a ţinut un discurs însufleţit; purta acoperămîntul cu pene oficial pentru cap, pe care nu‑l mai văzusem în nici o comunitate. Vorbea cu convingere despre dreptul comunităţii de a lua propriile decizii, iar cînd a încheiat ni s‑a ordonat să plecăm imediat.

Nedumeriţi, ne‑am adunat lucrurile, sperînd că vom putea ajunge la următoarea aşezare înainte de lăsarea nopţii. L‑am întrebat pe Cho cu ce am greşit – donaserăm medicamente, le arătaserăm permisele, ba chiar îi cunoşteam pe unii oameni din comunitate.

— Era beat, a spus Cho.

În comunităţile „mai civilizate” (după cum se exprimau fără nici un fel de stînjeneală peruanii colonişti), copiii ashaninka educaţi voiau să înveţe spaniola şi chiar engleza; îşi doreau să ştie să lucreze pe calculator şi să poarte haine occidentale. Cu cît vedeam mai multe, cu atît acest lucru mi se părea mai puţin regretabil. Stilul de viaţă ashaninka mi se părea atît ineficient, cît şi lipsit de sens. Spre deosebire de strămoşii lor vînători‑culegători, aceste familii trăiau acum în comunităţi stînd degeaba toată ziua, bînd şi invidiindu‑se unii pe alţii. Prin educaţie, puteau începe să‑şi recapete productivitatea şi mîndria. Poate că soţii vor înceta să‑şi mai bată soţiile în fiecare seară de vineri.

Cînd am ieşit din valea îngustă a rîului Tambo, în toate părţile se vedea jungla vastă, întinsă. Lăsam în urmă pădurea tropicală uscată şi intram în pădurea tropicală umedă, cu o diversitate biologică mult mai mare; totodată, aici începea bazinul fluviului Amazon. Uimitor, mai aveam de coborît doar 380 de metri şi ajungeam la nivelul gurii de vărsare a Amazonului – aflată la aproximativ 5.268 de kilometri (3.274 de mile) distanţă.

Cho şi cu mine am studiat atent hărţile, privind cuprinsul verde monoton care se întindea între următorul oraş din junglă, Pucallpa, aflat înspre nord, şi noi. Iniţial prevăzusem o lună pentru această etapă, dar, analizînd vastitatea pădurii tropicale plate, meandrele uriaşe şi numeroasele lacuri în formă de „U”, precum şi nefasta lipsă a aşezărilor (prin urmare, a potecilor), nu ne dădeam seama deloc cît timp urma să ne ia. Pentru prima oară după luni de zile, am simţit din nou freamătul pozitiv al entuziasmului înviorător. Lui Cho îi plăcea pur şi simplu aventura şi mi‑a spus că totuşi nu se va întoace acasă; va merge împreună cu mine la Pucallpa, unde se născuse.

La nord de Atalaya, toate comunităţile se numeau acum asheninka, cu „e”, nu ashaninka, cu „a”. Din nou, pentru un profan, aceste sate indigene erau foarte asemănătoare, dar dacă băştinaşii ashaninka de pe rîul Ene stăteau pe rogojini roşii, pe jos, bînd masato mov, băştinaşii asheninka de pe Ucayali aveau în locuinţe podele din lemn mai înalte (uneori şi pereţi exteriori şi interiori din lemn) şi beau masato alb. Diferenţa de culoare se datora pur şi simplu faptului că aici nu se găsea vopseaua locală violetă pe care o mestecau cei de pe rîul Ene. Cushma – acele tunici indigene dintr‑o singură bucată de ţesătură – erau şi ele mai rar întîlnite şi tot mai mulţi băştinaşi asheninka purtau pantaloni scurţi şi tricouri; doar cîţiva bătrîni purtau veşminte tradiţionale. Vopseaua roşie pentru faţă era încă des întîlnită la bărbaţi şi la femei.