Imperiul de fildeş, de Naomi Novik

Volumul IV al seriei Temeraire

Colecția: Nemira Young Adult

Traducător: Laura Bocancios

Număr de pagini: 416

„– Mai lansează una, fir-ai tu să fii. Lansează-le pe toate deodată, dacă trebuie, se răsti Laurence la bietul Calloway, care nu merita să fie ocărât.

Trăgătorul slobozea rachetele atât de repede încât avea mâinile înnegrite, cu pielea crăpată și jupuită până la carnea sângerie, acolo unde i se împrăștiase niște praf de pușcă pe degete. Nu se oprea să și le șteargă înainte de-a aprinde fiecare rachetă.

Unul dintre micii dragoni francezi se năpusti iarăși, plesnindu-l pe Temeraire, și cinci oameni căzură zbierând, în momentul în care o bucată din hamul improvizat se deșiră. Dispărură pe dată din raza felinarului, topindu-se în beznă. Lunga funie răsucită din mătase vărgată – o draperie luată ca pradă – se desfășură încetișor în vânt și căzu ca un talaz în urma lor, lăsând să atârne un alai de fire din marginile-i zdrenţuite. Un geamăt străbătu grupul soldaţilor prusaci rămași, care continuau să se agaţe cu disperare de ham, urmat de un murmur grav, furios, în germană.

Recunoștinţa soldaţilor prusaci pentru salvarea lor din asediul de la Danzig, atâta câtă o fi fost, pierise între timp: trei zile de zbor prin ploaia rece ca gheaţa, fără altă mâncare decât ce îndesaseră prin buzunare în ultimele momente disperate, fără altă odihnă decât orele furate de-a lungul unei reci și mlăștinoase fâșii a coastei olandeze, iar acum această patrulă franceză care îi hărţuia necontenit de la lăsatul serii încoace, de parcă noaptea nu se mai sfârșea. Oamenii atât de speriaţi sunt capabili de orice, dacă intră în panică. Mulţi aveau încă asupra lor săbii și arme mici – și erau mai bine de-o sută îngrămădiţi la bord, în timp ce echipajul lui Temeraire număra mai puţin de treizeci de suflete.

Laurence scrută din nou cerul cu luneta, căutând încordat un flutur de aripi, un semnal de răspuns. Erau aproape de ţărm și noaptea era senină: vedea prin lentilă licărul luminilor ce bălţau micile porturi, pe tot întinsul coastei scoţiene, iar dedesubt auzea mugetul din ce în ce mai puternic al valurilor. Semnalele lor luminoase se vor fi văzut până, hăt, la Edinburgh și totuși nu primiseră întăriri. Nici măcar un singur dragon-curier, fie și în recunoaștere.

– Domnule, asta e ultima, anunţă Calloway, tușind prin fumul cenușiu care-i învăluia capul, în timp ce racheta șuiera undeva departe, în înaltul cerului.

Lumina rachetei de semnalizare se revărsă în tăcere deasupra lor, scăldând norii albi, goniţi de vânt, într-o strălucire orbitoare, reflectată în toate direcţiile de solzii dragonilor: Temeraire, negru ca tăciunele, ceilalţi, în culori ţipătoare, mânjite în nuanţe de gri de lugubra lumină albăstruie. Noaptea gemea de aripile lor: o duzină de dragoni întorcându-și capetele să privească înapoi, cu scânteietoarele pupile îngustate, alţii și alţii apropiindu-se, cu toţii încărcaţi de oameni, iar câţiva mici dragoni francezi de patrulă ţâșnind printre ei.”