Doina Ruşti

Manuscrisul fanariot

EdituraPolirom

Colecţie: Fiction Ltd

296 p.

 - fragment -

La pod, lucrurile se încinseră, iar grupul răsculaţilor se întinse ca o mână de boabe. Curând, noaptea acoperi oraşul. Dintr‑o parte se vedea legănarea işlicelor, iar din cealaltă sclipeau dinţii albi ai ţiganilor. Ruşfet înţelese că sosise momentul. Era chestie de minute până să înceapă bătaia. Le făcu semn băieţilor şi porni la picior, mai întâi spre porţile boierului Dudescu, de unde putea s‑o ia pe Domnească şi apoi să cotească de‑a lungul Podului Mogoşoaiei până în capăt. Cel mai bun câştig se scotea din astfel de întâmplări, pe care orice bucureştean normal le aştepta cu banii în palmă.

Ţiganii lui Doicescu strigau în limba lor, iar nuntaşii se încinseseră indignaţi. Leun privea când la unii, când la alţii.

Glasul ispravnicului Kiriţă aduse un moment de tăcere. El întrebă în ţigăneşte dacă boierul Doicescu îi trimisese. Primul amuţi Cucumeaua. Silueta eterică a stăpânului lor răsări pe rând în fiecare minte, iar Kiriţă prinse momentul şi vorbi pentru toţi.

— N‑are nimeni nimic cu voi! Vor doar să găsească mireasa.

Ţiganii aşteptară domoliţi şi aproape pioşi. Apoi Cucumeaua mărturisi că nu ştiau nimic de nicio mireasă. Lucrurile s‑ar fi putut lămuri, dacă un nuntaş isteric n‑ar fi readus în dis­cuţie ce păţise săraca Zoica. Vrăjitoarea trebuia obligată s‑o transforme la loc.

— Dacă e vrăjitoare, atunci o să vă prefacă în purici! ameninţă cărămidarul.

Riga prinse momentul să spună că la Viena vrăjitoarele erau arse de vii.

— S‑o arzi pe mă‑ta! se ridică vocea Maiorcăi, pe care tatăl ei o împinse cu tact, făcându‑i semn să tacă din gură.

Cuvintele fetei îl pătrunseră pe Leun ca un brici. Bineînţeles, nu conta ce spusese, ci el luă doar melodia lor ca un fulg.

Arsul vrăjitoarelor nu interesa chiar pe nimeni. Mantu părea cel mai împăcat. Îi asigură că nu aveau de gând să belească pe cineva. Ar fi fost chiar culmea să‑şi pună vrăji­toarea în cap!

— Tranca umblă cu păr de drac! ţipă cineva. N‑a trimis ea anul trecut un şarpe care a omorât o casă de oameni cinstiţi?

Toată mişcarea era la curent cu povestea şi chiar şi pe Maiorca o arse regretul în legătură cu amărâţii de morţi. O familie întreagă fusese muşcată de‑o viperă. Or, Maiorca o văzuse pe Tranca ţinând ulcioare cu şerpi pe care îi hră­nea periodic, în special pui de viperă, îndopaţi cu şoareci, ca pe urmă să le dea drumul prin Bozărie ori chiar prin grădini.

— O să trimită pă Scaraoţchi pă capul vostru, ameninţă Cobză.

Iar câteva voci supărate din grupul nuntaşilor îşi amintiră că scopul lor era Bozăria. Nu de aceea plecaseră de la nuntă?

— Şi cine o să intre acolo? Ha? Are cineva curajul? se stropşi Cucumeaua.

Dincolo de pod se întindea câmpul de boz din care răz­bătea oftatul perfid al nămoalelor. Pe Leun îl trecu un fior. El în niciun caz nu avea de gând să treacă podul.

În acel moment, de pe cealaltă parte a drumului se auziră un glăscior de pietricele şi arcuşul viorii. Ruşfet ridică vocea:

Balaurii lui Doicescu

Coborâră la Dudescu,

Ca să‑l ia la patru pari

Pe Mantu de la Zlătari!

Toţi ascultară interesaţi. Faptul că ajunseseră subiectul acelei nopţi îi bucura în mod secret.

— Cine să intre?! reluă Mantu, cu vocea întărită de cân­tecul în care se spunea că deasupra lui se aflau nişte bâte ameninţătoare. O să intre fata! Hai, Maiorca, o îndemnă el, ia de aici un ban şi du‑te după mă‑ta!

Fata bodogăni ceva, iar Leun rămase cu gura căscată. În palma lui Hagi Mantu se ghicea conturul unei parale. Ţiganii aplecară capetele, iar bijutierul făcu un pas spre ei. O clipă de tăcere, apoi totul se transformă în vacarm.

În primul rând se auzi o bufnitură, iar Mantu sări înapoi ca ars. Un fel de ghiulea căzu lângă el, producând un zgo­mot ca de cadavru prăbuşit. O gură roşie se aplecă până la urechea negustorului făcându‑l să răcnească din toţi rărunchii. Era o floare de indruşaim mare cât casa, o gură de foc, un fel de balaur coborât din cerul întunecat al nopţii. Pala roşie se lăsă pe lângă tâmpla lui Mantu o secundă, apoi ţâşni în sus ca un spârnel spumos şi dispăru, cotind pe albia râului.

Lângă pod nu mişca nimeni. În bezna cremoasă nu se mai auzea nici măcar Dâmboviţa. Cele două grupuri arătau ca doi uriaşi de cenuşă. Dincolo de Calea Domnească lăutarii 151 rămăseseră cu arcuşul în mână, iar din foişoarele numeroase ale oraşului, sute de ochi aninau încă de cer.

Liniştea nu dură mult, ci cât să numeri până la 4. Apoi începu nebunia. Ţiganii o luară la fugă spre casă, abando­nându‑şi ciomegele pe drum, iar restul, mai ales nuntaşii, se scuturară de ceaţa beţiei, alergând în toate direcţiile şi strigând după ajutor.

Din poarta boierului Dudescu, unde Ruşfet îngheţase cu versul în gură, oraşul părea sub asediu. Văicăreala era atât de mare, încât ajunse până la Cotroceni, unde Alecu Moruzi punea ţara la cale cu prietenul său, Braşoveanu Doicescu.

Principele află ce se întâmplase abia când lăutarii fură aduşi la palat. Aceştia îi cântară întreaga poveste, în care bijutierul devenise victima vrăjitoarei Tranca, transformată în zmeu roşu, din cauza sângelui supt de la 150 de nuntaşi, 40 de greci şi 25 de ţigani.