De zece ori pe buze

Adina Rosetti

Curtea Veche Publishing

Martie 2015

Zmeul Zmeilor

-fragment-

Când se certau, îi spuneam lu’ Zmeul Zmeilor să‑și acopere urechile. Asta nu‑i treaba ta, îl repezeam. El se uita la mine cu mutra aia a lui, de bleg. Atunci îi aruncam o privire. Îl săgetam cu privirea, așa ar fi spus mami. Mami spune multe chestii d‑astea. Îi place să vorbească ca‑n povești. Simt o toropeală amețitoare. Și‑a luat picioarele la spinare. Nu se zărea nici țipenie de om. Numai că la noi în casă asta se auzea. Se auzea o țipenie. Pentru că țipau amândoi. Și Zmeul Zmeilor se făcea mic și‑și punea labele pe urechi ca să n‑audă. Trebuia să facă ce‑i ziceam eu, n‑avea încotro. Pentru că eu îl scosesem din povestea aia a lui, prăpădită, unde nu făcea mare lucru. Mai mult încurcături, totul de‑a‑ndoaselea. Așa că norocul lui că m‑a găsit! Eu sunt norocoasă, zice mami. Cică și ei îi port noroc, întotdeauna cu mine găsește repede loc de parcare.

Eu nu‑mi puneam palmele peste urechi, ca Zmeul Zmeilor. Voiam să aud tot. Mă duceam la ei, când țipau prea tare, și le ziceam să‑nceteze. Mi‑ați promis că gata cu cearta și văd că deloc nu mă ascultați! O să vă duc la școala de educație pentru părinți, asta o să fac, le spuneam. Și ei se opreau din țipat și se uitau lung la mine. De parcă atunci și‑ar fi adus aminte că exist. Dacă aveam noroc, începeau să zâmbească. Mami mă lua în brațe. Tati se uita în altă parte. Când credeau că nu‑i văd, își aruncau priviri din alea. Se săgetau cu privirile, adică. Dacă n‑aveam noroc, mă trimiteau la mine‑n cameră. Aveau nevoie să fie singuri ca să țipe în continuare. Atunci mă duceam în cameră și începeam să plâng. Îl luam în brațe pe Zmeul Zmeilor. Sunt foarte nemulțumită, ziceam. Părinții ăștia ai mei mă nemulțumesc foarte tare. Zmeul Zmeilor tăcea și mă strângea tare‑n brațe. El n‑avea părinți care să țipe. Bine, n‑avea, pentru că muriseră demult, când era el mic, pui de zmeu. Fusese o mare bătălie în lumea zmeilor și ei muriseră în luptă. Zmeul Zmeilor crescuse fără părinți, de‑asta era așa, mai needucat. Se scobea în dinți și‑n nas și mânca fără furcu­liță și cuțit. Îl dăduseră afară și de la grădiniță. Ce mai, vai de capul lui! Noroc că l‑am găsit și m‑am împrietenit cu el. Trebuia să‑l ci‑vi‑li‑zez, asta era treaba mea. E bine să fii civilizat, numai că e greu. Ia coatele de pe masă când mănânci, îmi spune tati. Nu mai băga mâna‑n farfurie. Și stai dreaptă. În schimb, mami vrea să mă pieptene de cel puțin două ori pe zi. O fată trebuie să‑și îngrijească părul, zice. Da’ peria aia mă trage de păr, mami, tu nu vezi că mă trage? Nu te trage peria, te tragi singură, fiin’că miști capul, zice ea. În fiecare seară și‑n fiecare dimineață aceeași poveste. O perie am ascuns‑o după dulap, una am aruncat‑o la gunoi, una e la casa de la țară, dar ea cum­pără mereu altele. Vrei să mergem la ciufulici? zice. Mergem și te tunzi scurt imediat. Nu vreau să mă tund scuuurt. Vreau să am părul luuung, până la mijloc. Să am două cozi lungi, cum are Ochi‑Albaștri din cartea cu Habarnam. Ei, dacă vrei păr lung, atunci trebuie să te piepteni. De cel puțin două ori pe zi. Altfel, faci câlți în păr, așa cum a pățit Malefica. Malefica e o mașteră din povești, adică o mamă vitregă. Și iar mă trage de păr cu peria aia nesuferită. Când mă culcă tati e bine, fiindcă nu mă piaptănă niciodată. Dar a doua zi de dimineață e rău, pentru că vine mami și se prinde că nu‑s pieptănată. Și țipă la tati. Nici atâta lucru n‑ai putut să faci? Și eu țin cu tati, că nu‑mi place deloc pieptănatul. Dar nu‑mi place nici când țipă mami …

Și acum țipă. Amândoi. Nu de la peria mea, de la altceva. Țip și eu la Zmeul Zmeilor. Să‑ți strângi jucăriile imediat, îi zic. Și să‑ți faci patul. Și să te piepteni. Da’ n‑am ce! îmi spune și‑mi arată două șuvițe de păr verzui. Atâta are și el, două șuvițe amărâte. Probabil din cauză că nu s‑a pieptănat când era mic, i‑a căzut tot părul. Bietul de el, dacă n‑a avut părinți să se‑ngrijească de el… Da’ putea să fie mai rău, putea să aibă părinți și părinții lui să divorțeze. Așa cum au divorțat părinții lu’ Sonia, cea mai bună și mai veche prietenă a mea. Ne știm de când eram bebelușe mici în cărucioare, dar părinții ei s‑au despărțit tot atunci, nu prea știu de ce. Uneori, oamenii… Așa începe mami să‑mi explice. Uneori, oamenii… După aia vine explicația. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Și atât. Da’ de ce? De ce nu se mai înțeleg? Pentru că nu se mai iubesc. Da’ de ce? Pentru că așa se‑ntâmplă uneori cu oamenii. Da’ de ce? Mami se enervează. Pentru că asta e. Atunci o întreb pe mama lu’ Sonia și mama lu’ Sonia începe la fel. Uneori oamenii… Aceeași chestie. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Da’ de ce? Pentru că se ceartă. Da’ de ce? Pentru că așa se‑ntâmplă uneori cu oamenii. Da’ de ce? Și tot așa. Nu aflu niciodată nimic. Probabil pur și simplu uneori oamenii di‑vor‑țea‑ză. E ceva ce se poate întâmpla oricând. Ai niște părinți și deodată te tre­zești că pac!, divorțează și stai numai cu unul dintre ei, de obicei cu mama, și celălalt te vizitează sâmbăta în parc, de obicei tata. Numai lu’ Zmeul Zmeilor nu i se poate‑ntâmpla așa ceva, fiindcă părinții lui au murit. Și poate că, oricum, la zmei nici nu‑i obiceiul asta urât…

Mai devreme, mami a aruncat cu pianul meu de jucărie în tati. Era foarte nervoasă și plângea. Zicea că de ce nu duce tati odată lemnele alea pline de cuie care zac la noi în sufragerie de când ne‑am mutat. Că o să ne înțepăm cu toții în ele. Că l‑a rugat de o mie de ori. Plângea, așa cum plâng eu când îmi pierd vreo jucărie. Și tati îi spunea că se poartă ca o nebună. Și atunci mami a tăcut și s‑a uitat lung la el și primul lucru pe care‑a pus mâna a fost pianul meu de jucărie. L‑a apucat și l‑a aruncat înspre tati. Și după ce pianul l‑a lovit pe tati în umăr, s‑a izbit de perete. I‑au zburat două clape și s‑a ciobit. Uite ce‑ai făcut, ai stricat pianul copilului, a spus tati. Tu m‑aduci în halul ăsta! a țipat mami din nou. Ba tu te‑aduci singură, nu vezi că ești nebună?! Și atunci tati a făcut chestia aia urâtă.
A ridicat palma. Eu am închis ochii. O țineam pe mami de fustă, strâns de tot. Zmeul Zmeilor își pusese mâinile la ochi. Niciunul dintre noi nu a văzut nimic. Zmeul Zmeilor m‑a luat apoi de mână și m‑a dus la mine în cameră. Să nu plângi, ­Zamfira, mi‑a zis, noi n‑am văzut nimic, noi suntem niște dra­goni cu aripi albastre și putem să ne întindem aripile când vrem și să zburăm, și nici măcar nu avem nevoie de praf magic, așa cum aveau nevoie Peter Pan și Wendy, noi putem pur și simplu să facem asta, și dacă tu o să obosești sau o să te plicti­sești de atâta zburat, o să te faci la loc fetiță, iar eu o să rămân dragon și‑o să te odihnești pe spatele meu și‑o să te port în zbor, o să te duc în Țara Minunilor și‑n Țara de Nicăieri, o să trecem peste Pârâul Castraveților și‑o să vizităm Orașul Zmeielor, o să zburăm în jungla Amazonului împreună cu ultimii papagali Ara albaștri și‑o să cântăm pe străzile Parisului cu pisicile aristocrate, o să ne scufundăm în adâncurile Oceanului Indian alături de peștișori exotici pe nume Nemo și‑o să ne mirăm împreună de fetița pe care‑o cheamă Jaqueline, așa cum o cheamă și pe mama ei, și pe tatăl ei, și pe sora ei, și pe întreaga ei familie, o să ajungem în Țara Tuturor Sălbăticiunilor, unde trăiesc cele mai fioroase arătări cu gheare și cu colți, o să ne urcăm într‑un tren — un expres — care ne va duce din Era Cretacică în cea Jurasică și‑o să ajungem la un palat cu totul și cu totul din cleștar și gheață, unde locuiește o prințesă înghe­țată, și de‑acolo mai departe, la Polul Sud, unde‑o să ne aștepte o familie întreagă de pinguini, dintre care unul cu voce de tenor, și‑uite așa o să călătorim în toate colțurile lumii, ale galaxiei și‑ale timpului, din poveste‑n poveste și din planetă‑n planetă, până când vei fi adormit pe spatele meu și‑atunci eu o să te aduc acasă, o să te las ușurel în pătuțul tău vegheat de dinozauri de pluș îmbrăcați în rochii de prințesă, și o să visezi în continuare până dimineața, iar când te vei trezi, mami și tati îți vor zâmbi amândoi și te vor săruta de bună‑dimineața și nu se vor mai certa niciodată și totul va fi bine.

Poate că mânca urât la masă Zmeul Zmeilor, cu gura des­chisă și cu coatele pe masă, da’ măcar își ținea promisiunile. Nu ca mami și ca tati, care‑mi promiteau mereu că n‑o să se mai certe și tot se certau. Uneori îl luam și pe zmeu la grădi­niță cu mine. Dacă voia, se putea face mic‑mic, cât să încapă într‑un buzunar. Nu‑l duceam în clasă, îl lăsam la vestiar, că doamna nu ne lăsa cu jucării de‑acasă. Tu stai aici cuminte, îi ziceam, și te chem eu dacă am nevoie. El dădea din cap că da, deși nu prea‑i convenea. Cred că se plictisea să stea închis acolo. O dată i‑am zis și lu’ Sonia de el. Știi că eu am un zmeu mic, care dacă vrea el se face mare și zburăm împreună? Nu există zmei, mi‑a zis Sonia. Tot așa, mai demult, i‑am zis că am o piatră fermecată care dacă o pun sub pernă îmi dă vise frumoase. Mami mi‑a dat‑o. Era o piatră din Marea Neagră, pictată de o prietenă de‑a ei, artistă. Mami a zis că e secretul nostru, și chiar așa a și fost, numai că nu puteam să nu‑i zic lu’ Sonia. E cea mai bună prietenă a mea. Dar Sonia nu m‑a crezut. Nu există așa ceva, mi‑a zis. Ba da, e o piatră vrăjită și, dacă ți‑o pui sub pernă, îți dă vise frumoase! Nu există vrăji,
o ținea Sonia pe‑a ei. Ba daaa! am țipat eu și‑am dat din picior. Eram la mine acasă și ne jucam cu colecția mea de dinozauri. Mama mea și cu mama ei stăteau în bucătărie și beau ceva din niște pahare cu picior și râdeau și făceau chestia aia care nu‑mi place mie. Fumau cu țigările! Le‑am zis de nu știu câte ori să nu mai facă asta, dar ele nu înțelegeau. Doar se prefăceau că nu fumează, când intram în bucătărie, își ascundeau țigările. Dar eu tot le vedeam! Dacă nu terminați imediat, o să vă arunc pe geam pachetul ăla! le amenințam. Și ele mă trimiteau înapoi la joacă. Mama îmi spusese să nu arăt la nimeni piatra vrăjită de vise. Sonia nici măcar nu credea că există. Așa că am scos‑o de sub pernă și i‑am arătat‑o. Oau, ce frumoasă e! s‑a mirat ea. Desenase foarte frumos pe piatră prietena lu’ mami care era artistă și avea părul foarte lung și locuia într‑o cameră care era și dormitor, și sufragerie, dar care nu avea baie, dacă voiai la baie trebuia să treci prin bucătărie și să ieși pe balcon și de‑abia de acolo ajungeai în holul care dădea la baie, așa că am întrebat‑o pe prietena lu’ mami ce face dacă trebuie să facă pipi într‑o noapte de iarnă în care ninge foarte tare, dar mami m‑a rugat frumos să nu mai pun astfel de întrebări oamenilor atunci când suntem la ei în vizită.

M‑am bucurat că și lu’ Sonia îi plăcea piatra mea. Haide, ne dă acuma visul? m‑a întrebat ea. Nu, Sonia, nu se poate așa. Trebuie să fie noapte și trebuie să fii numai tu și s‑o ții sub pernă și înainte să te culci să te gândești la lucruri frumoase. Atunci dă‑mi‑o și mieee la noapte, m‑a rugat. Te rooog, doar
o noapte! Nu știam ce să fac. Mami îmi spusese că e secretul nostru. S‑ar fi supărat dacă ar fi auzit că o dau la altcineva. Dar Sonia e cea mai bună prietenă a mea. Ne știm de când eram niște bebelușe în cărucioare. Voiam să viseze și ea visele cele mai frumoase, așa cum visam eu. M‑am uitat cu coada ochiului la Zmeul Zmeilor, care stătea ascuns într‑un colț. Ce să fac? l‑am întrebat. Dar el nu zicea nimic, așa făcea mereu când era cineva în vizită, se ascundea într‑un colț și tăcea din gură. De parcă nici n‑ar fi existat… Bine, i‑am zis lu’ Sonia, ți‑o dau, da’ numai în seara asta. Mâine mi‑o dai înapoi! Și i‑am dat piatra fermecată de vise. Numai că a două zi Sonia
a venit la grădiniță supărată. Nici nu voia să vorbească cu mine, la început. E o porcărie, piatra aia, mi‑a zis. Am visat urât! Ai zis că dă vise frumoase și am avut coșmare toată noaptea. Păi, ai ținut‑o sub pernă și te‑ai gândit la lucruri frumoase? am întrebat‑o. Da, normal că am ținut‑o! a răspuns Sonia, enervată. E o porcărie, dă vise urâte! Așa că am aruncat‑o! Am început să plâng. Acum ce mă fac? îl întrebam pe Zmeul Zmeilor. Sonia mi‑a aruncat piatra mea de vise frumoase și mami o să se supere, că ea mi‑o dăduse. Zmeul Zmeilor mi‑a zis să‑i povestesc lu’ mami exact ce s‑a întâmplat. Nu, c‑o să se supere și‑o să mă certe! Dar el o ținea pe‑a lui. Așa că, până la urmă, i‑am zis lu’ mami și ea a început să râdă. Râdea de se prăpădea! Nu te superi, mami? Nu, a răspuns ea și râdea și râdea, ca și când ar fi fost ceva grozav de amuzant că Sonia aruncase piatra fermecată la gunoi. Și a început din nou să‑mi explice chestia aia cu „uneori, oamenii…“. Și apoi am mers împreună la prietena ei artistă și mi‑am ales altă piatră de vise, una mai mare, cu desene și mai frumoase, și n‑am mai întrebat‑o ce face dacă‑i vine să facă pipi într‑o noapte geroasă de iarnă.

Da’ tot nu m‑am potolit și, când Sonia nu m‑a crezut că există zmei, i‑am zis hai să ți‑l arăt eu pe al meu. E aici, în dulapul din vestiar. Și când am ieșit în pauză, ne‑am dus îm­preună la dulap și Zmeul Zmeilor era acolo, mic și chircit, înghe­suit între pijamale și șosetele de rezervă. Uite, îl vezi?, acum e mic, dar dacă vreau eu, se face mare și se transformă în dragon și mă duce unde vreau eu! Și Sonia a început să râdă și‑a zis că ea nu vede niciun zmeu acolo și că mai bine să mergem la ea acasă să‑mi arate colecția ei de petshop, că acum are și girafă și broască țestoasă și crab. Și când s‑a terminat grădinița și m‑am dus la vestiar cu mami ca să mă schimbe, Zmeul Zmeilor plângea și arăta ca vai de el, și alea două șuvițe de păr verzui îi erau smotocite, și‑avea un ochi vânăt și umflat. Ce‑ai pățit, măi, Zmeul Zmeilor? l‑am întrebat speriată. Și el mi‑a zis că Mihai, colegul meu, lăsase un Transfomers în dulap și ăla îl bătuse măr, da’ nu numai că‑l bătuse, îl și amenințase că, dacă‑l mai prinde p‑acolo, prin „dulapul lui“, mai vine cu unii și mai răi, Gormiți și cu Lego Heroes, și‑o să‑l facă bucăți‑bucățele și praful și pulberea o să se‑aleagă de el… De ce nu te‑ai luptat zi de vară până‑n seară, de ce n‑ai aruncat și tu buzduganul de trei ori peste cap, de ce n‑ai suflat flăcări pe nas, ce fel de zmeu ești? Și Zmeul Zmeilor a oftat și‑a zis că el nu e chiar ca zmeii ăia din povești care se luptă cu Feți‑frumoși, că el nu a avut părinți când era mic, să‑l învețe cum să se lupte zmeiește,
a crescut singur, de capul lui, l‑au dat afară de la grădinița de zmei și s‑a descurcat și el cum a putut. Și m‑a rugat frumos să nu‑l mai iau cu mine la grădiniță, să‑l las mai bine acasă, că‑și găsește el ceva de făcut acolo cât lipsesc eu. Că mai bine așa, decât să‑l bată măr Transformers. Așa că a două zi l‑am lăsat pe Zmeul Zmeilor acasă, i‑am zis vezi să faci și tu ordine în harababura asta, să nu uiți să te speli pe dinți și să dormi du­pă‑amiază, și când nu mă vedea nimeni la grădiniță, am des­chis dulapul și l‑am decapitat pe Transformers cel rău și i‑am aruncat capul la toaleta băieților și‑am tras apa de mai multe ori, numai că el nu s‑a lăsat cu una, cu două, a rămas acolo să plutească și m‑am bucurat, pentru că asta însemna că o să facă toți băieții pipi pe el, și chiar așa a și fost, capul lui Transformers plutea într‑un ocean de pipi, numai că unul dintre băieții care făceau pipi acolo era chiar Mihai și când a văzut că face pipi chiar pe capul lui Transformers al lui, s‑a enervat rău de tot și a început să țipe și să plângă, și‑a chemat‑o pe doamna și plân­gea așa de tare, era roșu de furie și avea ceva ce doamna numea „convulsii“, încât a trebuit să o cheme pe mama lui la grădiniță să‑l ia și mama lui a venit și‑atunci a început circul. Mihai
a arătat cu degetul spre mine și‑a spus „ea a fost, știu sigur că Zamfira a fost“, pentru că eu și Mihai împărțeam același dulap, și eu la început n‑am recunoscut, dar până la urmă n‑am avut ce să fac, și le‑am explicat că normal că l‑am decapitat pe Transformers dacă el a fost așa de rău și mi‑a rănit și mi‑a ame­nințat Zmeul, care zmeu? a strigat toată lumea la mine, și atunci n‑am avut încotro și a trebuit să le povestesc despre Zmeul Zmeilor, cu toate că știam că n‑or să mă creadă și‑or să zică, la fel cum a zis și Sonia, că nu există niciun fel de zmei și pietre fermecate care dau vise frumoase, deși de piatră nu le spu­sesem nimic, așa că au chemat‑o pe mama mea la școală și i‑au povestit toată tărășenia și mama lui Mihai se uita urât la mama mea, lu’ mami iar îi venea să pufnească‑n râs, „așa e Zamfira, are o imaginație bogată“, o auzeam cum încerca să le explice lu’ doamna și lu’ mama lui Mihai, dar ele nu păreau să se îmbu­neze, la fel cum au făcut la prima mea serbare de la grădiniță, când n‑aveam chef să‑mi spun poezioara și cântecelul despre fulgii de nea care se aștern ca o mantie strălucitoare peste dealuri și câmpii și despre Moș Crăciun care vine prin nămeți încărcat de daruri pentru copiii cuminți. Bine, nu aveam chef și pentru că nu aveam un costum special pentru serbare, mami mă îmbrăcase cu rochița albastră de catifea care‑mi place mie, dar eu când am văzut că toți copiii sunt reni și fulgușori de nea și albă‑ca‑zăpezi și frumoase‑din‑pă­duri‑ador­mite și tot felul de alte chestii, numai eu am o rochiță albastră și atât, am hotă­rât că nu am chef să spun nici poezia, nici să cânt cântecelul, la microfon, nici măcar să stau pe scău­nel nu am chef, așa că am întors scăunelul și m‑am așezat cu spatele la spectatorii care erau părinții și bunicii și m‑am așezat pe jos, și l‑am convins pe Mihai să nu mai stea nici el pe scău­nel, să se așeze lângă mine, pe covor, că e mult mai comod, și apoi l‑am convins chiar să ne descălțăm și să scoatem limba unul la altul, până când mama lu Mihai a venit, roșie la față, și l‑a apucat de‑o aripă și i‑a zis „ridică‑te, nesimțitule care ești, și stai fru­mos“, și l‑a pus înapoi pe scăunel și i‑a dat și două la fund, și a venit și mama și‑a încercat să mă convingă să mă așez la loc pe scăunel, dar eu deja plecasem în altă parte, zburam cu dra­gonii și cu Zmeul Zmeilor către Țara Minunilor și Țara de Nicăieri, peste Orașul de Smarald și Orașul Soarelui, și nu înțe­le­geam ce vor ăștia cu serbarea de la mine, de ce se agită așa mult, și mami la început râdea, așa cum râde ea când fac vreo boacănă, dar apoi am văzut că avea lacrimi în ochi și am văzut că celalalte mame se uitau urât la ea, și mama lui Mihai a zis că probabil mama nu s‑a ocupat de mine și de‑aia am ajuns așa, necivilizată, și stric serbările copiilor, da’ nu e adevărat, că mami îmi spune multe povești, îmi citește în fie­care seară și
ea mi‑a adus piatra fermecată care dă vise frumoase și are grijă să mă pieptene de două ori pe zi ca să nu ajung ca Malefica, deci se ocupă de mine, doar că probabil a uitat de costumul pentru serbare, așa cum mai uită ea uneori lucruri, de exemplu, că e prima zi de vacanță și nu mai trebuie să mergem la grădiniță, sau că e prima zi de grădiniță și nu mai e vacanță, și uneori mami e așa neîndemânatică, încât are nevoie de ajutorul meu, de exemplu când trebuie să facem surprizele din ouăle Kinder se uită la piesele alea și pare că nu înțelege nimic, așa că trebuie să‑i arăt tot eu, uite, mami, cum se face, și iau piesele și, pac!, în doi timpi și trei mișcări am și făcut jucări­oara, și tati se bucură că sunt așa îndemânatică precum el și nu sunt așa neîndemânatică precum mami, și serbarea s‑a terminat cu mami care m‑a luat acasă, cam supărată. La serbarea următoare, aia de Mărțișor, a stat o săptămână întreagă și mi‑a cusut un costum de Zâna Primăverii, deși eu primisem rolul de Castravete, dar nu am vrut să am costum de Castravete, pentru că mie chiar nu‑mi plac castraveții, nu mănânc niciodată castraveți, eu voiam să fiu Zâna Primăverii, dar doamna dăduse deja rolul de Zâna Primăverii lu’ colega mea, Angelina, care are cel mai frumos păr blond și cei mai fru­moși ochi albaștri și învață cele mai multe poezii și cântecele, așa că era normal să‑i dea ei rolul cel mai important, dar eu nu m‑am supărat deloc, pentru că am găsit soluția de salvare: am învățat poezia despre Castravete, de dragul lu’ mami, iar mami mi‑a făcut costum de Zâna Primăverii, de dragul meu, și toată lumea a fost fericită, chiar și doamna educatoare care a spus la sfârșit că „știa ea c‑o să mă dau pe brazdă“ și m‑a pupat, și nici mama lui Mihai nu mai avea ce să spună, deși bietul Mihai a fost Ridiche și avea un costum așa de greu încât, în timp ce‑și spunea poezia, i s‑au desprins frunzele din cap, s‑a împiedicat și‑a căzut și‑a început să plângă, dar măcar nu mai putea da vina pe mine pentru asta, cum a făcut acum, cu Transformersul decapitat, pe care mama a trebuit să‑l înlo­cuiască. Ne‑am dus împreună la maga­zin și i‑am cumpărat un Transformers nou și mie mi‑a luat mami o carte foarte frumoasă în care am văzut o moară de vânt zburătoare, un tre­nuleț din felii de pepene roșu, un balon cu nacelă în formă de ceșcuță de ceai și o caracatiță pe bicicletă. I‑am arătat‑o și lu’ Zmeul Zmeilor și i‑a plăcut foarte mult și lui. Și‑asta a fost exact înainte de ziua în care mami și cu tati m‑au anunțat că s‑au hotărât să divorțeze.

În ziua în care ți‑am spus că noi, părinții tăi, divorțăm, în părculețul de lângă grădiniță, în care nu era nicio bancă liberă, tu oricum nu voiai să stai pe bancă, pentru că erau atâtea distracții împrejur, dar noi ne dădeam de ceasul morții să găsim un loc unde să ne așezăm și să vorbim, așa prevedea scenariul nostru meschin pe care nici măcar nu reușiserăm să ni‑l ima­ginăm până la capăt, se oprise la găsirea băncii potrivite, de parcă de asta ar fi depins viețile noastre și fericirea ta viitoare, de parcă, dacă am fi găsit banca perfectă, totul ar fi devenit dintr‑odată nespus de simplu și de ușor, toată greutatea deci­ziei s‑ar fi risi­pit ca prin farmec și cuvintele și‑ar fi luat zborul țâșnind așa cum tâșnesc baloanele luate de vânt și duse spre cer, părinții tăi divorțează, Zamfira, dar nu‑i nimic, pentru că am găsit banca potrivită de pe care să‑ți spunem ce‑am hotă­rât, banca asta este ultimul refugiu al familiei noastre, după ce ne vom ridica de‑aici noi nu vom mai exista, unitatea va fi sfâșiată, vom pleca fiecare pe alt drum și tu va trebui să‑l urmezi numai pe unul dintre noi, celălalt va fi pe jumătate pierdut, va pleca singur și tot ce ne va mai lega vreodată va fi banca asta care ni se va grava în memorie ca ultima noastră amintire îm­preună, și‑atunci cum să nu intrăm în panică dacă nici măcar o bancă nu reușim să găsim în parcul ăsta aglomerat, în care toți părinții s‑au găsit dintr‑odată să‑și ducă copiii la joacă, ei vor pleca cu toții spre casă, mână‑n mână, numai noi ne vom despărți aici, asta dacă reușim să găsim nenorocita de bancă, așa cum pre­vede scenariul nostru în care nu existau atâția figu­ranți care să încurce lucrurile, de exemplu domnul ăsta murdar și cu plase, domnul ăsta nu exista înainte, de unde a apărut?, cu ce drept vine el să ne răpească dreptul de a sta jos atunci când îți dăm vestea asta îngrozitoare, și doamna cu bebelușul de ce vine să se așeze pe cealaltă bancă, oamenii ăștia chiar nu înțeleg că se întâmplă ceva important, ar trebui să le spunem, să‑i tragem de mânecă, să‑i dăm la o parte, și cu muncitorii de pe șantierul de lângă părculeț să facem la fel, opriți naibii pica­merele, înce­tați gălăgia, toată lumea să încremenească o clipă, atât cât să‑i putem spune copilului vestea, draga noastră, mami și tati au hotărât să se despartă, dar oamenii nu înțeleg, nu vor să știe și nu le pasă, își văd de sporovăiala lor, mamele țipă la copii, copiii țipă unul la altul, muncitorii îi dau înainte cu pica­me­rele, bătrânii ocupă băncile fără pic de respect pentru semenii lor, lăsându‑ne pierduți în mijlocul parcului, în timp ce tu ești deja cocoțată sus pe tobogan, uitați‑mă, sunt în vârf!, soarele îți strălucește în păr și pentru o clipă ești imaginea însăși a fericirii și‑a inocenței, am face orice ca să păstrăm clipa asta pentru totdeauna, să rămânem suspendați cu toții într‑un moment etern în care tu te pregătești să te dai pe tobogan cu soa­rele după‑amiezii strălucindu‑ți în păr și noi te privim sufocați de dragoste și neputință, dar nimic nu rămâne vreodată suspendat, odată ce lucrurile se pun în mișcare în felul lor implacabil nu mai pot fi oprite, nici măcar absența unei bănci libere nu poate sta în calea lor, lucrurile se rostogolesc mai departe la vale și ne trag după ele, o mamă și‑un tată sfâșiați
și un copil care nu bănuiește nimic, se bucură doar de du­pă‑amiază, se simte în siguranță, ne face cu mâna, noi suntem certitudinile pe care se sprijină, noi suntem cei doi zei atotpu­ternici care‑i veghează existența și care acum au hotărât să se separe. În sfârșit, o bancă s‑a eliberat, un cuplu de adolescenți îndrăgostiți care s‑a săturat de tandrețuri pripite, și‑au luat ghioz­danele și au plecat ținându‑se de mână, lăsându‑ne locul liber și netezindu‑ne calea către cel mai greu moment al vieții noastre de părinți, hai între noi pe bancă!, te‑am îmbiat fără prea multă convingere, dar tu ne‑ai refuzat, nu înțelegeai la ce bun să stai când în jurul tău erau atâtea chestii interesante în care puteai să te dai, ai atacat mai întâi unul dintre aparatele acelea pentru făcut sport în aer liber pe care copiilor le e inter­zis să se urce, dar ție nu‑ți păsa de asta, așa cum nici nouă nu ne pasă că părinților le e interzis să divorțeze, cu toții facem lucruri interzise. Ne‑am privit în ochi întrebându‑ne ce facem acum, tu nu vezi că nu vrea să vină pe bancă?, mergem noi la ea, n‑avem altă soluție!, cum adică, vrei să‑i dăm vestea asta în timp ce se joacă la un aparat de făcut sport în aer liber?, avem de ales?, întotdeauna am avut de ales, dar întotdeauna am făcut alegerile cele mai proaste, așa că ne ridicăm de pe banca găsită cu greu, devenită acum inutilă, un simplu detaliu care nu contează în marele plan, îmi tremură mâinile și picioarele și simt cum glasul mi se oprește în gât, poate voi amuți pe loc și astfel nu voi mai fi nevoită să vorbesc, vom trece de momentul ăsta în tăcere și, dacă vorbele refuză să se facă auzite poate că și realitatea va refuza să se mai întâmple, poate că dacă nu vom rosti cuvântul nimicitor lucrurile vor reveni în matca lor obiș­nuită, tu îți vei continua joaca în parc netulburată și feri­cită, ne vom întoarce cu toții acasă ținându‑ne de mână și gata!, dar vocea mă trădează în cele din urmă, își croiește drum și vorbele îmi ies de pe buze, deși creierul meu e aneste­ziat, mami și tati vor să vorbească ceva cu tine, mami și tati au ceva să‑ți spună, nu te mai bâțâi, Zamfira, ascultă‑mă o clipă, mami și tati vor divorța.

Privirea ta din clipa aceea, spaima care ți s‑a cuibărit pe dată în suflet, luminițele din priviri care s‑au stins lăsând locul unor lacrimi limpezi și sărate, aparatul de făcut sport care și‑a încetat mișcarea, picamerele care răsunau în aerul cald și auriu al după‑amiezii, plânsul bebelușului din brațele femeii de pe banca vecină, privirile tale înfricoșate căutând un punct de sprijin, încercând să se agațe de ceva în universul care se năruia în jur, găsind bebelușul, o soluție salvatoare! Știiiu, ai strigat cu speranță, învingându‑ți lacrimile, știu, mai faceți un copil, mai faceți un bebeluș, oamenii căsătoriți fac copii, deci dacă
o să mai faceți un copil o să rămâneți căsătoriți și n‑o să mai divorțați, pentru că eu nu vreau să divorțați, nu puteți să faceți una ca asta! Și vocea mea falsă recitând texte din cărți, înde­lung exersate, o să te iubim ca și până acum, mereu vom fi părinții tăi, niciodată nu vei avea alt tată și niciodată nu vei avea altă mamă, lucrurile astea n‑au legătură cu tine, sunt lucruri de oameni mari, lucruri de soț și soție, nu de părinți și copii, dar chiar când îți spuneam toate astea, în timp ce tu reîncepuseși bâțâiala, simțeam minciuna imensă pe care încercam să ți‑o ofer, simțeam păcăleala și amăgirea cu care încercam să‑ți îndepărtez atenția de la durerea care urma să te potopească, durerea unui copil până acum fericit care se vede deodată pus să plătească nota de plată a unei petreceri la care n‑a fost invitat și pe care n‑o înțelege, o notă de plată pentru care n‑are niciun fel de monede, n‑are nimic altceva decât emoțiile și plânsul care‑i îneacă vocea, nu plânge, Zamfira, nu plânge, o să vezi că o să fie bine, o să trecem peste asta, nu te speria de cuvântul ăsta, „divorț“, e doar un cuvânt ca orice cuvânt, dacă‑l repe­tăm destul de des o să ajungă să‑și piardă sensul, o să ajungă doar o înșiruire de litere golite de orice simbol, n‑o să ne mai facă niciun rău, o să râdem de el, o să‑l aruncăm de colo‑colo ca pe o jucărie stricată care nu ne mai trebuie, o să‑i tăiem colții și ghearele acestui bau‑bau înspăimântător. Și pri­virile noastre, ale mele și‑ale tatălui tău se‑ntâlnesc deasupra creș­tetului tău și se sfâșie încă o dată, și‑ncă o dată, se‑ncarcă de vinovății și de ură nespusă, din cauza ta, ba din cauza ta, uite ce m‑ai pus să fac, uite unde ne‑ai adus, tu și figurile tale de femeie neîn­țeleasă, tu și cruzimile tale de bărbat egoist, lipsa ta de suflet, ba lipsa ta de maturitate, ambițiile tale, ba orgo­liul tău, toate miile de certuri pe care le‑am avut, toate serile în care ne‑am îndepărtat unul de altul, toate vasele pe care le‑am spălat numai eu, ba toate cumpărăturile pe care le făceam întotdea­una singur, tu cu listele tale, tu cu pretențiile tale nesfâr­șite, tu cu lipsa ta de tandrețe, tu cu sensibilitatea ta exa­gerată, tu și tu și tu și numai tu, de la început până la sfâr­șit, din ziua în care ne‑am cunoscut până în ziua în care ne‑am despărțit n‑am făcut altceva decât să ne rănim, cu scurta excep­ție a momen­telor în care am conceput un copil, un copil pe care acum o să‑l creștem separat, împărțit între două lumi și două case și doi părinți, două crăciunuri, două rânduri de cadouri și două vacanțe la mare vara, iată măcar câteva avantaje ale copiilor cu părinți divorțați.

Am să fac ceva ca să vă‑mpac, trebuie să existe ceva, spune Zamfira cu hotărâre, cu lucirea pe care‑o are în privire atunci când își pune în cap ceva, și dă din piciorușe în continuare în aparatul ăla ciudat care se mișcă dezarticulat, în timp ce parcul se golește de lume, părinții își iau odraslele și pleacă spre casele lor, unde mamele vor pregăti cina în timp ce tații se vor uita la televizor sau se vor juca împreună cu copiii, până când farfuriile vor fi puse pe mese și toată familia se va strânge, va urma baia de seară, cu rățuște colorate și multă spumă cu aromă de căpșuni, apoi povestea și, în final, toată lumea va adormi feri­cită, epuizată, dar fericită, tatăl și mama fiecare pe câte‑o margine de pat și copilul la mijloc, cu o mână pe unul dintre ei și un picior pe celălalt, trinitatea perfectă, cea mai frumoasă ima­gine din lume, dacă s‑ar gândi cineva să imortalizeze momentul ăsta simplu și incredibil de frumos pe care noi n‑o să‑l mai avem niciodată de acum încolo, vom merge acasă numai noi două și te voi adormi, Zamfira, încercând să‑ți potolesc plânsul și suspinele, întrebările fără răspuns și speranțele fără rost, dormi, puiul mamei, dormi și iartă‑mă, iartă‑ne pe amândoi pentru că am eșuat.

Onorată instanță, aș vrea să cer îndurare sau, dacă nu îndu­rare, măcar ascultare! Înainte de a vă hotărî să mă trimiteți până la sfârșitul zilelor mele nesfârșite în pustietățurile fără de spe­ranță ale cumplitei închisori IKEA, ascultați‑mi, rogu‑vă, umila poveste și, de vă va mișca în vreun fel inimile, atunci eli­be­rați‑mă de pedeapsa ce mi se hărăzește în aceste clipe, iar de nu, facă‑se voia voastră și putrezi‑voi în IKEA, locul în care‑și ispășesc nemernicele lor fapte toți cei ca mine, care au cutezat să uite pentru o clipă că aparțin tărâmului Prietenilor Imaginari și au intrat, cu bună știință, pe tărâmul crud și înfrico­șător al Părinților Adulți, încălcând astfel grav regulamentul ghildei noastre milenare. Dacă la sfârșitul acestei povești veți rămâne de neclintit în hotărârea domniilor voastre, atunci nu‑mi va rămâne decât să mă supun și să‑mi petrec restul nesfâr­șitelor mele zile într‑un uriaș coș cu jucării din pluș, privind Părinții Adulți cum se ceartă din pricina bucătăriilor, a cana­pelelor extensibile și‑a rafturilor pentru cărți, rugându‑mă fier­binte ca mântuirea să se pogoare asupra mea și să mă scape de chinuri. Și poate că mântuirea se va arăta, luând înfățișarea unei fetițe sau a unui băiețel care va plânge îndeajuns de mult la Părinții săi Adulți, astfel încât să‑i înduplece să mă ia din coș, dintre frații mei întru suferință, și să mă depună pe acea bandă neagră, care desparte lumea nemișcării și‑a plictiselii nimicitoare de cea a bucuriei și‑a libertății. Dar sunt pe deplin conștient că libertatea aceea nu va fi altceva decât o iluzie, o păcăleală menită doar să‑mi amăgească suferința, căci starea de Jucărie de Pluș nu poate fi nicicum și nicicând comparată cu sublima existență de Prieten Imaginar, dar tot este mai bună decât înjositoarea, coclita și asfixianta, lânceda existență din purgatoriul numit IKEA. O, da, retrogradat și exilat, proscris și repudiat voi fi de la nobila și înălțătoarea mea misiune de Prie­ten Imaginar, și nu‑mi va rămâne decât să‑mi petrec restul zilelor într‑o cameră cu jucării, azvârlit de colo‑colo după cum dictează capriciile unui micuț tiran, smotocit și, ah, oroarea ororilor!, chiar morfolit, pentru a fi în cele din urmă aruncat ca orice altă jucărie stricată, ca o șosetă fără pereche, ca un cotor de măr putrezit, ca un iaurt expirat. Nu voi mai vorbi cu Copiii de la egal la egal,
ci voi fi silit să interpretez mecanic niște roluri cu mult sub demnitatea mea, nu voi mai zbura către tărâmurile fanteziei, spre înălțimile pure și scânteietoare ale Poveștilor, ci mă voi afunda în mlaștina plictiselii și‑a nemiș­cării casnice, zăcând ani întregi în aceeași cameră, în com­pania unor jucării la fel de plafonate și morfolite care n‑au cunoscut niciodată viața adevă­rată, plină de spirit și aventură, de noblețe și tandrețe a unui Prieten Imaginar.

De aceea, cu smerenie vă cer încă o dată, prea‑înaltă instanță, nu mă condamnați la osândă veșnică, ci ascultați‑mă cu lua­re‑aminte și arătați‑mi un strop de mizericordie!

Am servit ghilda Prietenilor Imaginari încă de la începuturile timpurilor și întotdeauna mi‑am îndeplinit îndatoririle cu bună‑credință și imaginație; am fost alături de mii și mii de băieței și fetițe care m‑au chemat, cu puterea viselor, de pe tărâmurile noastre pe tărâmul lor, mi‑au dat chip și formă, spirit și voce; m‑am supus întotdeauna, cu entuziasm înflăcărat și neclintită loialitate, dorințelor și nevoilor acestor mici omu­leți; le‑am fost prieten și tovarăș și sfătuitor, le‑am plămădit visele și le‑am însuflețit jocurile, i‑am lăsat să mă certe și să mă iubească deopotrivă; le‑am fost călăuză pe meleagurile poveș­tilor, am inventat pentru ei aventuri, le‑am fost partener neobosit de joacă, fără să le refuz niciun capriciu, oricât de lipsit de noimă ar fi fost — și credeți‑mă, pot fi capricioși micuții! Și conștiința mea a rămas mereu vigilentă și trează, veghind asupra poruncilor noastre strămoșești, dintre care am să le enumăr aici pe cele care mi‑au fost, cu deosebire, pavăză în tot acest timp:

Regula nr. 534: Niciodată un Prieten Imaginar nu vorbește și nu se arată în prezența altcuiva în afara Copilului care l‑a ales.

Regula nr. 27: Este cu desăvârșire interzis contactul de orice fel cu Părinții Adulți ai Copilului. Orice tentativă va fi la fel aspru pedepsită ca și fapta propriu‑zisă.

Regula nr. 27 bis: De asemenea, este strict interzisă apariția în fața prietenilor reali ai Copilului, chiar dacă aceștia se dedau la acte provocatoare.

Regula nr. 821: Prietenul Imaginar nu va încerca, sub nicio formă, să intervină în viața reală a Copilului și a apropiaților acestuia (părinți, rude, doamne educatoare ș.a.m.d).

Onorată instanță, departe de mine intenția de a vă ascunde că au existat momente în îndelungata mea carieră (altminteri fără de pată) când am simțit aripile întunecate ale tentației fâlfâind amenințător deasupra mea! Oho, cum le‑am mai simțit! Și oho, cum am mai luptat cu pornirile mele lăuntrice și le‑am înfrânt de fiecare dată, căci litera legii noastre străvechi trebuie să rămână mai presus de orice imbold vremelnic. Dar sunt slab, onorată instanță, sunt slab și sunt supus greșelii, sunt un nemernic sentimental care și‑a ascultat o singură dată inima și‑acum va fi aspru pedepsit.

Am petrecut cu Zamfira unele dintre cele mai frumoase și pline de har clipe din cariera mea de Prieten Imaginar și nu se poate spune că mi‑aș fi început cariera de ieri, de alaltăieri; cariera mea a început, precum a tuturor Prietenilor Imaginari, odată ca niciodată. Se cuvine să menționez că veneam în urma unei îndelungate experiențe pe poziția de „Zână“ sau „Prin­țesă“, așa că rolul de „Zmeul Zmeilor“ pe care mi l‑a hărăzit fetița încă de când m‑a chemat la ea a fost o binevenită schimbare. Ca o înghițitură zdravănă de whisky, dacă‑mi îngăduiți comparația, după ani întregi de sirop de zmeură, ca o friptură sucu­lentă și condimentată după decenii de înghițit deserturi însiropate, ca o zi răcoroasă de toamnă după o vară toridă și înăbușitoare, ca un… am înțeles, onorată instanță, voi pune punct de îndată comparațiilor! Așadar, sătul de zorzoanele, pampoanele și calitățile rozalii cu care mă împodobiseră predecesoarele Zamfirei, am îmbrățișat pe dată cu bucurie ideea de zmeu necivilizat. Cu deosebit talent și dăruire, am dus vreme de câțiva ani o existență delicioasă de creatură primitivă, lipsită de orice bune maniere, dar inofensivă și plină de o calitate care în Lumea Reală poartă numele de „empatie“. Trebuie să vă mărturisesc că, atunci când am fost chemat, am consultat în fugă notițele mele de la cursurile de Prieten Imaginar la care luasem parte în vremuri imemoriale și am stat câteva clipe în cumpănă, întrebându‑mă cum îmi voi putea lua în primire acest rol complex și solicitant, mai ales că specializarea mea principală era, după cum am menționat mai sus, cea de „Zână“ sau „Prințesă“. Putea‑voi găsi eu, oare, priceperea și înțelep­ciunea de‑mi duce misiunea la bun sfârșit? Aveam să fiu pu­ternic și violent, aveam să port platoșa de solzi și să arunc buz­duganul, aveam să vorbesc cu glasul ca un tunet, să cutre­mur pădurile și munții, așa cum se presupunea că ar trebui să procedeze un Zmeu al Zmeilor? Mărturisesc, onorată instanță, că eram pe punctul de a refuza misiunea, dacă în minte nu mi s‑ar fi gravat, cu litere de foc, regulamentul nostru sacrosanct din care voi cita aici Regula nr. 2: Niciodată un Prieten Imaginar nu refuză o misiune, oricât de complicată sau nepotrivită ar părea la prima vedere. Adică, la prima chemare.

Așa că m‑am avântat plin de curaj în necunoscut, am plonjat dornic de cunoaștere, aventură și îmbunătățirea calităților personale către noua mea misiune, căci ce poate fi mai încurajator pentru un Prieten Imaginar decât faptul că un copil, în complicata și încâlcita sa Lume Reală, îl cheamă și îl vrea anume pe el? De cum am văzut‑o pe Zamfira, care nu avea deloc de gând să mă încorseteze în rolul clasic de zmeu fioros, ci îmi plăsmuise mai degrabă un foarte original rol de antierou ce mi se potrivea de minune, am știut că ea este acea întâmplare ferice care ți se poate întâmpla o singură dată în mii și mii de ani, acea potrivire perfectă care‑ți umple sufletul de bucurie
și mintea de povești nemaipomenite. Împreună eram ca Don Quijote însuflețit de apropierea marilor aventuri și scutierul său credincios, care nu‑l părăsește niciodată, ca un djinn cu puteri magice și sticla în care se adăpostește, ca sirena Ariel și crabul Sebastian… am înțeles, prea‑înaltă instanță, compara­țiile nu‑și găsesc locul aici!

Am să mai adaug doar, în încheierea pledoariei mele care sper să vă atingă întrucâtva sufletele nobile și îndurătoare, că de dragul Zamfirei aș fi făcut orice. Și chiar am făcut. Am făcut mai mult decât îmi era permis să fac în calitate de Prieten Ima­ginar… Am încălcat preceptele noastre sacre cu bună știință. Îmi recunosc păcatele. Și pentru ele mă căiesc acum amarnic și vă cer spășit, încă o dată, milă și îndurare!

Trebuie să mă ajuți, i‑am zis lui Zmeul Zmeilor. Părinții mei s‑au hotărât să divorțeze! Nu pot să te‑ajut, mi‑a zis el, cu zâmbetul lui bleg. Nu am voie. Părinții tăi sunt Adulți și fac ce vor ei. Iar eu nu trebuie să mă amestec în Viața Reală. Dar mi‑au promis, am strigat și am bătut din picior. Mi‑au promis că n‑o să divorțeze niciodată. Și n‑o să‑i las! Iar tu o să m‑ajuți! Altfel, o să te fac Prințesă. Și‑o să te pun să te îmbraci în rochițe roz. Și‑o să vorbești pițigăiat. Și‑o să te pieptăn de două ori pe zi. Ba chiar de trei ori!

Zmeul Zmeilor tăcea, ofta și dădea din umeri. Eu plân­geam, iar când terminam de plâns, mă duceam și mă jucam cu jucăriile. Nici nu‑l mai băgam în seamă. Mă jucam cu dino­zaurii mei de‑a divorțul și nu mai vorbeam cu Zmeul Zmeilor. Vorbeam, în schimb, cu Sonia, cea mai bună prietenă a mea. Chiar dacă ea nu era întotdeauna lângă mine, eu tot vorbeam cu ea. Sonia, mamele noastre au avut dreptate. Uneori oa­menii nu se mai înțeleg și nu se mai iubesc și atunci se despart. Acum se despart și mami și tati ai mei, așa cum s‑au despărțit și mami și tati ai tăi, iar eu sunt foarte supărată. Sonia mi‑a spus că ei îi place mai mult așa, cu părinții divorțați, pentru că așa ai mai multe cadouri de ziua ta și vine Moș Crăciun de două ori, o dată la mami și încă o dată la tati, și pleci de două ori în vacanță la mare și, dacă ai noroc, tati al tău își găsește altă soție și‑ți mai face o surioară sau un frățior cu care poți să te joci, dar cu care mai bine că nu stai în aceeași casă, că nu‑ți poate lua jucăriile. Eu o cred pe Sonia, numai că ea s‑a obiș­nuit deja cu părinții divorțați, dar mie‑mi este foarte greu și nu‑mi place deloc. Și Zmeul Zmeilor ăsta nu vrea să m‑ajute!

După ce m‑a pieptănat de seară, mami mi‑a spus că o să ne facem bagajele și o să locuim o vreme la bunici, până o să fie gata apartamentul nostru, și‑apoi o să ne mutăm acolo, doar noi două, și‑o să fim fericite, iar la tati pot să vin în vizită când vreau eu. Și o să vorbească cu prietena ei artistă să‑mi dese­neze dragoni albaștri pe pereți în noua mea cameră, exact cum sunt ăștia din camera de‑aici, și o să mergem împreună la IKEA să cumpărăm mobilă exact ca asta pe care o am aici, și astfel nici n‑o să simt că mă plimb dintr‑o casă în alta. Și că
o să fie bine. Dar să mai am puțină răbdare. Și mă strângea în brațe și mă pupa și am văzut că avea lacrimi în ochi, așa că i‑am zis și eu, la rândul meu, că să aibă răbdare și‑o să fie bine. După aia a plecat și eu m‑am ridicat din pat, m‑am uitat fix la Zmeul Zmeilor și i‑am spus că, dacă nu mă ajută nici acum, n‑am să‑l iau cu mine la bunici, am să‑l las aici, singur‑cuc, și cu asta, basta!

El a oftat, ca un bleg, s‑a scărpinat în creștetul capului, între cele două șuvițe verzui pe care le are, și‑a zis că gata, hai să facem planul de bătălie! Și am bătut Cuba și ne‑am pus pe treabă. Mai întâi, i‑am rătăcit lui mami actele, adică certificatul meu de naștere, așa că nu putea duce actele la doamna aceea care se ocupa cu divorțul. Și mami era supărată și răscolea toată casa și zicea fir‑ar el să fie de certificatu’ naibii, unde s‑o fi ascuns, zici c‑a intrat în pământ, dar nu avea cum să‑l găsească, pentru că certificatul îl luase Zmeul Zmeilor. Și după aia Zmeul Zmeilor a zburat la apartamentul unde trebuia să mă mut eu cu mami, și acolo erau meșteri care făceau tot felul de reparații și Zmeul Zmeilor le‑a făcut numai încurcă­turi la toți. Le‑a amestecat gresia cu faianța, le‑a zăpăcit măsu­rătorile și a făcut să nu se mai potrivească nicio ușă la niciun dulap și niciun robinet la nicio chiuvetă și lu’ artista care picta dragoni pe pereți în camera mea i‑a amestecat culorile până când arătau toate ca un curcubeu. Și niciun raft nu stătea pe perete și nicio fereastră nu se mai închidea cum trebuie și toate becurile se ardeau pe dată. Și, în loc de verde, pereții ieșeau mov, și în loc de canapeaua Blafeldur sosea canapeaua Trafeldur, și mami o suna pe mama lu’ Sonia, și se închi­deau amândouă
în bucătăria bunicilor și iarăși făceau chestia aia nesuferită, fumau cu țigările, vorbeau și mama plângea și spunea că nu înțelege ce se întâmplă. Că parcă ar fi „o conspi­rație“ ca să întârzie divorțul. Și eu mă bucuram și băteam Cuba cu Zmeul Zmeilor, dar nu spuneam la nimeni despre planul nostru, pentru că știam că, dacă spui despre o vrajă, nu se mai înde­plinește. Și când tati venea la bunici să mă ia și dădea nas în nas cu mami, Zmeul Zmeilor făcea să se audă o muzică frumoasă de tot și să miroasă a flori de câmp, și rochia ei albă flutura de parcă ar fi bătut vântul și ploua cu steluțe strălucitoare care se așezau în părul lu’ mami, și atunci eram sigură că tati avea s‑o sărute pe mami, așa cum sărută prinții prințesele atunci când se termină filmele de desene animate. Numai că, oricât ne chinuiam Zmeul Zmeilor și cu mine, tati nu o săruta pe mami și nici mami nu‑l săruta pe tati, se pri­veau numai și mami îi spunea „vezi să nu întârzii și să nu‑i dai să mănânce prostii“ și‑apoi închidea ușa în urma noastră, și tati bineînțeles că întârzia, pentru că ne duceam în vizită la o doamnă roșcată, mai în vârstă decât mami, care avea biscuiți și înghe­țată și‑mi dăruia jucării. Și tati mă ruga să nu‑i spun lu’ mami, la întoarcere, unde am fost, iar eu îi promiteam că n‑o să‑i spun, pentru că tati zicea că mami nu o place pe doamna cea roșcată, deși ea este o doamnă foarte bună la suflet, drept dovadă că nu țipă niciodată și‑mi dă înghețată, dar eu când ajungeam acasă îi spuneam imediat lu’ mami unde fuseserăm, și atunci ea se‑nfuria și începea să‑i tremure vocea foarte tare, lua telefonul și‑l suna pe tati și‑i spunea „cum îndrăznești, nenorocitule, să duci copilul la aia, chiar nu ți‑e rușine?“ Și atunci eu iar îl luam în brațe pe Zmeul Zmeilor și‑i spuneam că nu e bine, trebuie să inventăm alt plan, pentru că mami și tati văd că nu se mai împacă. Și el mă mângâia pe păr cu dege­tele lui verzui și‑mi spunea nu mai plânge, Zamfira, uneori oamenii pur și simplu nu se mai iubesc, nu se mai înțeleg și‑atunci se despart. Și‑asta mă înfuria foarte tare și începeam să zbier la el, da’ de ce, da’ de ce, de ce tocmai părinții mei, și‑l loveam cu pumnii și picioarele. Îl băteam măr pe bietul Zmeul Zmeilor, așa cum îl bătuse mai demult și Transformers al lui Mihai în dulap, dar el nu se plângea și nu zicea nimic, stătea doar, cuminte, și mă lăsa să‑l bat măr.